CRONICĂ O triadă admirabilă

Dirijorul Vladimir Jurowski dirijând ansamblul britanic London Philharmonic FOTO: Sergiu Iczkovits

Pentru a descrie prezenţa, pentru a doua oară, pe podiumul Sălii Mari a Palatului (14 septembrie), a ansamblului britanic London Philharmonic, dirijat de Vladimir Jurowski, şi a violonistului Leonidas Kavakos, aş avea nevoie de toate superlativele.

Cronică realizată de Despina Petecel Theodoru

De aproape două săptămâni asistăm, într-o stare de exaltare continuă, la seri „memorabile“,  cu oaspeţi „excepţionali“ şi aplauze interminabile, euforice, transformate în subiect de comentarii, la egalitate cu cele despre fenomenul interpretativ în sine. 

Alcătuită din instrumentişti perfecţionişti, responsabili de fiecare sunet în parte, versaţi în repertoriile cele mai diverse stilistic, de la clasici şi romantici la moderni şi contemporani, care posedă, pe lângă disciplina de ansamblu, o disciplină interioară, conştienţi de menirea lor de adevăraţi „slujitori” ai Muzicii, Filarmonica din Londra şi-a dobândit în timp o amprentă sonoră ce face ca, de pildă, armoniile unei duzini de alămuri să fie percepute ca şi când ar fi emise de un singur instrument (ca în partea secundă a Simfoniei a III-a de Enescu). 

Şi, dacă la toate aceste demnităţi adăugăm timbrul consistent, nobil, catifelat al viorii Stradivarius, pe care Leonidas Kavakos o deţine din 2010, şi, de asemenea, muzicalitatea înnăscută a dirijorului Vladimir Jurowski, transmisă prin tatăl său – dirijorul Mihail Jurowski – de la bunicul patern – compozitorul Vladimir Mihailovici Jurowski – atunci, seara la care mă refer a fost spectaculară, fenomenală!

Arta de a modula intensitatea sunetului 

Cu o asemenea triadă, unde, între orchestră, solist şi dirijor a existat o compatibilitate impecabilă atât în privinţa calităţii sunetului, cât şi în aceea a concepţiei interpretative, nu e de mirare că cele două lucrări din program – Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, op. 77 de Johannes Brahms şi Simfonia a III-a cu cor, în Do major, op. 21 de George Enescu – au impresionat efectiv, prin frumuseţea şi măreţia construcţiei formale şi ideatice. 

Concertul brahmsian a avut parte de prestanţă şi eleganţă, forţă şi delicateţe, profunzime şi poezie în frazare, policromie sonoră. Doar în interpretările lui Radu Lupu am mai întâlnit o artă atât de rafinată în a modula intensitatea sunetului până la dematerializarea lui totală. Nimic ostentativ în pasajele de virtuozitate ori în cursivitatea melodică, nici o distorsiune în gradarea culminaţiilor. Doar pură naturaleţe, inspiraţie şi har. În consonanţă cu gestica de o simplitate esenţială a dirijorului şi cu participarea extrem de eficientă a orchestrei, violonistul a evitat excesul de romantism – creat în genere de spaţialitatea desfăşurărilor muzicii lui Brahms – prin temperarea cuantumului de sentimentalism, oferind o versiune stilată a concertului. 

Doar în interpretările lui Radu Lupu am mai întâlnit o artă atât de rafinată în a modula intensitatea sunetului până la dematerializarea lui totală.

După finalul Allegro giocoso, cu pasaje alerte, imponderabile, Leonidas Kavakos a mai cântat, la fel de transpus, Allemanda din Sonata a IV-a pentru vioară solo de Eugène Ysaÿe, şi Andantele din Sonata nr. 2 în La major pentru vioară solo, BWV 1015 de J.S. Bach.

Nobleţea lui Jurowski 

Momentul aşteptat cu cea mai îndreptăţită emoţie a fost cel al audierii Simfoniei a III-a enesciene. Cu intuiţie sigură, datorată seriozităţii cu care se apropie de orice partitură, ca şi naturii sale profund analitice, preocupat să imprime tente diferite fiecărei reveniri a motivelor tematice, cu aceeaşi gestică simplificată, pentru a-şi transmite mai direct şi mai clar intenţiile prin intermediul limbajului corporal, animat de o vizibilă energie lăuntrică, Vladimir Jurowski a recreat muzica lui Enescu, redându-i şi reglându-i echilibrul structurilor antinomice specifice: dramatism-lirism, nelinişte-visare, solemnitate-predispoziţie ludică etc. 

Dirijorul a făurit din accente, fluctuaţii ritmico-timbrale, de tempo-uri şi nuanţe extreme, un fel de repere algoritmice care să-i faciliteze întocmirea unui plan solid şi autentic de construcţie a lucrării. În consecinţă, grandoarea edificiului componistic, complexitatea sa muzical-filosofică, sensurile sinuoase ale frazelor, trecerile rapide de la o stare afectivă la alta sau de la o semnificaţie la alta a luminii (Pascal Bentoiu numeşte acest opus, „simfonia luminilor”) s-au distins şi, totodată, au coexistat. 

Splendidă translarea de la atmosfera gravă, tensionată, violentă pe alocuri a primelor două mişcări (de exemplu atingerea unei intensităţi zguduitoare, de proporţii cosmice a crescendo-ului alămurilor din partea a II-a), la finalul sublimat prin instaurarea luminii eterne. Vocalizele inefabile ale corului mixt (remarcabilă participarea Corului Radio pregătit de Dan Mihai Goia), pe fondul de unison al corzilor şi suflătorilor, anunţă finalul operei Oedip, unde Eumenidele glorifică pacea care-l însoţeşte pe „cel curat la suflet“. 

În uralele publicului, Jurowski a dovedit că „se cinsteşte pe sine“, omagiindu-şi maeştrii spirituali şi, într-un gest simbolic, de mare nobleţe, a ridicat deasupra capului partitura simfoniei lui George Enescu. Într-adevăr o seară memorabilă!