E mai uşor să fii ne-bun

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nebun, alienat, dement, smintit, zălud, ţicnit, zăpăcit, bezmetic, capiu, căpiat, zărghit, rătăcit, uşchit, bolând, tulburat, deliu, candriu, sonat, strecheat, săltat, şui, scrântit, smucit, ţăcănit, dezaxat, într-o ureche, sărit de pe fix; bolnav mintal; care are tulburări psihice grave; care şi-a pierdut minţile; cu mintea rătăcită; psihopat; turbat, furios, aprins, apucat, descreierat, violent, fără control; a nu avea toate ţiglele pe casă;

a-i lipsi o doagă, a fi cam într-o parte, a-l găsi năvârliile/năbădăile, dus cu pluta, dus cu sorcova etc. După cum se vede, limba română este foarte ofertantă în etichete şi descrieri necruţătoare pentru persoanele aflate într-o stare de dezechilibru psihic, uşor sau serios, temporar sau pe termen lung. Iar folclorul autohton abundă şi el în proverbe şi zicători pe această temă, multe de o cruzime greu de suportat:„Cine îşi pune mintea cu nebunul e şi mai nebun”, „Minte la nebun, cât glas la un peşte”, „Nebunia din născare niciodată leac nu are”, „Nebunul nu râde de ce vede, ci de ce-şi aduce aminte”, „Nerodul şi cu nebunul amândoi sunt fraţi ca unul”, „Nebunului poţi să-i îndrugi cât îţi place, că tot ce ştie el face” (vezi „Proverbe româneşti”, ediţie alcătuită de George Muntean).

Ceea ce le lipseşte românilor, în general, în raportarea la subiectul sănătăţii mintale sunt moderaţia şi compasiunea. Ieşirile publice din ultima vreme ale unor sportive de top – tenismena  Naomi Osaka şi gimnasta Simone Biles- care şi-au mărturisit vulnerabilităţile de ordin psiho-emoţional şi „lupta cu propriii demoni” au fost contestate sau persiflate în spaţiul românesc, puţini fiind cei dispuşi să accepte că un campion nu e dăltuit în piatră, ci e tot om până la urmă, cu spaimele şi slăbiciunile lui. În mod similar, Simona Halep a fost constant jignită şi trimisă la terapie, în anii dinaintea cuceririi primului titlu de Grand Slam, când dădea frecvent cu racheta de pământ în timpul meciurilor, destui compatrioţi considerând că „n-o ţin nervii” şi „n-are mental de campioană”, ca să se impună într-o competiţie de mare anvergură. Iar când sportiva constănţeancă a mărturisit deschis că a apelat la consiliere psihologică pentru a-şi consolida încrederea în sine, contestatarii ei numai că n-au exclamat:„V-am spus noi?!”

Recunoaşterea problemelor de ordin psihic şi recursul la serviciile unui psiholog sau psihiatru continuă să fie motiv de jenă şi sursă de teamă de oprobriu în ţara noastră. Deşi la o recentă dezbatere prilejuită de Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale (10 octombrie), şefa CNAS declara că din martie 2020 până în martie anul acesta au fost decontate în jur de 190.000 consultaţii sau şedinţe de consiliere psihologică, numărul celor care apelează la ajutor specializat rămâne în continuare mic. Mai ales dacă ţinem cont de studiul publicat în revista „Lancet”, potrivit căruia cazurile de anxietate şi depresie s-au înmulţit dramatic din cauza pandemiei de COVID-19. Autorii studiului semnalau că femeile şi persoanele tinere au fost cu precădere afectate, opinie complementară sondajului realizat la noi de depreHUB şi care arăta că tinerii între 18 şi 28 de ani au resimţit cel mai sever depresia şi efectele stresului pandemic (44,4% dintre apelanţii la helpline), solicitând suport psiho-emoţional pentru că se simţeau deprimaţi (33,3%), anxioşi (27,8%) sau panicaţi (11,1 %), se confruntau cu dependenţe (5,6%) sau gânduri suicidare (5,6%). Pandemia a agravat şi problemele de sănătate mintală ale minorilor, atrăgea atenţia UNICEF într-un raport prezentat luna aceasta, cel puţin un copil din şapte fiind afectat de lockdown, de perturbarea activităţilor cotidiene, a educaţiei, a acţiunilor recreative, precum şi de grijile privind veniturile şi sănătatea familiei. Potrivit UNICEF, la nivel mondial, „mai mult de un adolescent din şapte cu vârste cuprinse între 10 şi 19 ani trăieşte cu o tulburare mintală diagnosticată” şi „aproape 46.000 de adolescenţi se sinucid în fiecare an, ceea ce reprezintă una dintre principalele cinci cauze de deces la această categorie de vârstă”.

Problemele de sănătate mintală pot lovi însă pe oricine, neţinând cont de vârstă, rasă ori statut economic. Cei confruntaţi cu ele se manifestă poate diferit, dar o societate civilizată îi acceptă şi tratează cu înţelegere şi bunăvoinţă, aşa cum România nu pare încă pregătită să o facă. La noi, stereotipurile şi stigmatizarea sunt vizibile pe diverse paliere, de la nivel administrativ, unde bolile psihice sunt pe lista interdicţiilor la donarea de sânge, şi până la relatările din presă despre cazurile având ca subiecţi pacienţi psihiatrici. Stă mărturie crima de la Timişoara, de săptămâna trecută, pe care unele publicaţii au prezentat-o insistând pe istoricul medical al agresorului, pe „accesul de furie”, ”uciderea cu bestialitate” a mamei şi consecinţa atacului: „va fi închis (sic!) într-un spital de psihiatrie”.

Graba de a eticheta, de a ironiza şi de a blama nişte oameni în suferinţă vine din neînţelegerea faptului că ei nu se află din vina lor în acea situaţie. Şi că, dacă ar avea de ales, sigur n-ar opta pentru ea. De aceea, a ne abţine de la a numi pe cineva „dement”, „retardat”, „autist” etc. ar fi un prim semn de civilitate. Dar în contextul social nemilos, discriminator şi dispreţuitor de care avem parte, e mai uşor să fii rău, adică ne-bun, decât bun.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite