Scriitorul Viorel Pătraşcu, despre experienţa ca doctor la ţară în comunism: „Şeful miliţiei m-a atenţionat ca nu cumva să ne ocupăm cu «chiorotaje»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Doctorul Viorel Pătraşcu este unul dintre cei mai apreciaţi dermatologi FOTO: arhiva personală
Doctorul Viorel Pătraşcu este unul dintre cei mai apreciaţi dermatologi FOTO: arhiva personală

Cele mai complicate cazuri pentru un medic de la sat, în perioada comunistă, erau reprezentate de gravide – mortalitatea infantilă era alarmantă, la fel şi cazurile femeilor care voiau să îşi provoace avorturi şi mureau

La finalul anului trecut, la Editura Paralela 45 a apărut a IV-a ediţie a cărţii „Jurnalul de la Filipeni, în care doctorul Viorel Pătraşcu descrie foarte realist şi fără cosmetizări perioada petrecută ca tânăr doctor în comuna Filipeni din judeţul Bacău (1970-1973), unde medicina se practica în condiţii ca de pe front – mici intervenţii chirurgicale făcute cu ace de cusut şi aţă de papiotă trecută prin iod, iar unii săteni, plini de păduchi, îşi găseau salvarea în alcool şi ţigări. „Jurnalul de la Filipenieste singurul jurnal scris în ultimele decenii de către un medic care şi-a făcut stagiatura la ţară.

Cu o experienţă de peste 51 de ani ca medic şi doctor în ştiinţe medicale, Viorel Pătraşcu (74 de ani) a publicat 21 de cărţi şi a rememorat experienţa de la Filipeni într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

„Weekend Adevărul: De unde a pornit ideea de a ţine un jurnal cu experienţa de medic de ţară la Filipeni?

M-am născut în Piteşti, unde am terminat şi liceul în 1964. În acelaşi an, la o concurenţă de opt candidaţi pentru un loc, m-am văzut pe lista celor admişi la Facultatea de Medicină Bucureşti. Ştiam regulile şi îmi asumasem obligaţia că la terminarea celor şase ani de studii voi pleca la ţară pentru o stagiatură de trei ani. În 1970, după examenul de licenţă la care am luat nota 9, fără să-mi impună cineva, în amfiteatrul de la Universitatea „Carol Davila, în ziua când s-a făcut prin radio repartiţia pe ţară a sutelor de absolvenţi, am ales dispensarul comunal Filipeni din judeţul Bacău. Despre viaţa la ţară aveam o imagine idilică, dar ajuns la 1 noiembrie 1970 într-o comună năpăstuită din Moldova, am constatat că dracul este mai negru decât mi-am imaginat. De atunci am început să-mi notez, în fiecare zi, tot ce am pătimit timp de trei ani. De ce? Pentru a reciti nişte amintiri la vremea când voi fi pensionar. Nu mi-a trecut prin cap că o să public vreodată aceste însemnări.

Doctorul Viorel Pătraşcu, alături de Maria Trandafir, femeia de serviciu de la Dispensarul Filipeni FOTO: arhiva personală

Dr Viorel Patrascu alaturi de Maria Trandafir femeia de serviciu de la Dispensarul Filipeni FOTO arhiva personala

- Aţi avut şi alte opţiuni la repartiţie? De ce aţi ales să mergeţi la Filipeni, foarte departe de casă?

Atunci nu se putea vorbi de alte opţiuni. Terminasem o facultate foarte grea şi devenisem conştient că din an în an vocaţia mea pentru această profesie era mai evidentă. Apoi, nu aveam niciun fel de pile şi relaţii (valabile şi în acele timpuri), iar părinţii, oameni modeşti, nu aveau bani ca să-mi deschidă un butic. Cât despre trecerea dincolo de Cortina de Fier, nici nu se punea problema.

- Ce v-a frapat în primele zile petrecute în Moldova la Filipeni?

Comuna Filipeni este la 30 de kilometri de Bacău. Se întindea atunci pe 23 de kilometri de văi şi dealuri golaşe. Când ploua, noroaiele erau cumplite. Îţi săreau imediat în ochi sărăcia gospodăriilor, casele de chirpici, stupizenia miliţienilor de la postul local, dar şi buna cuviinţă şi curăţenia sufletească ale locuitorilor. Aveam 24 de ani, dar pe drum şi când veneau la cabinet spre a fi consultaţi, moşnegii încălţaţi cu opinci şi babele îmbrăcate numai în negru încercau să-mi sărute mâna.

Medicină ca pe front

- Ce dotări avea dispensarul din Filipeni?

Dispensarul, care nu era la şoseaua neasfaltată, ci pe o uliţă amărâtă şi desfundată, funcţiona într-o veche casă a fostului preot ce murise de TBC la Penitenciarul Botoşani, fiind aruncat într-o groapă comună. La dispensar nu era nici telefon. Dotarea? Două canapele de consultaţii, masă ginecologică, un birou şi un dulap mic pentru medicamente, trei paturi în Casa de naşteri, stetoscop, tensiometru, apăsătoare de limbă, fierbător pentru seringi şi trei pense ruginite. Primăria nu asigura locuinţă pentru medic, aşa că foarte greu am reuşit să înduplec o familie să mă primească în gazdă.

Medicul Viorel Pătraşcu, alături de Vasile Lupchian, soţul primei sale gazde la Filipeni FOTO: arhiva personală

Dr Viorel Patrascu alaturi de Vasile Lupchian sotul primei sale gazde la Filipeni foto arhiva personala

- Pentru urgenţe, era doar un telefon în comună, la Consiliul Popular. Cum era posibilă o asemenea lipsă acută de mijloace de comunicare?

Primarul şi secretarul de partid pe comună, poreclit Aliatu, îmi spuneau invariabil că nu sunt bani pentru a ni se instala un post telefonic la dispensar: „Tovule, răbdare! Partidul o să rezolve până la urmă problema!“.

- Cât de dificil era ca experienţă medicală să faceţi mici intervenţii chirurgicale cu ace de cusut şi aţă de papiotă trecută prin iod?

Era ca pe front, când trebuie să te descurci chiar de eşti în tranşee. În cei trei ani petrecuţi la Filipeni n-am avut sancţiuni, nu mi s-au imputat decese la copii şi adulţi. Cu siguranţă am făcut şi greşeli, dar la final, trăgând o linie, am ieşit pe plus, iar această experienţă a vieţii mele a avut peste ani valoarea platinei.

- Cum decurgeau relaţiile medic-pacienţi în acea comunitate?

După câteva luni petrecute acolo, localnicii m-au adoptat şi m-au simpatizat ca „doctoru nostru cel nou. Şeful de post de la miliţia locală m-a atenţionat ca nu cumva subalternii să se ocupe cu „chiorotaje. Cu pacienţii eram empatic, fără ifose, vorbeam pe limba lor, răspundeam la orice solicitare, iar babele mă lăudau prin sat şi îşi puseseră în cap să mă însoare cu învăţătoarea sau cu educatoarea de la grădiniţă.

Gravidele, cazurile cele mai complicate

- Care a fost cel mai complicat caz pe care l-aţi tratat la Filipeni?

Nu m-am hazardat să încerc rezolvarea unor suferinţe ce-mi depăşeau competenţele de la acea vreme şi dotarea precară. Eram ca unul care-i pus să înoate într-un bazin în care apa este de o palmă. Singura soluţie era să chemi Salvarea de la Bacău. Aveam urgenţe de tot soiul, dar cel mai mult îmi era teamă de gravidele ce soseau la dispensar în durerile facerii, la orice oră din zi şi din noapte. Anual erau 80-90 de naşteri în comună.

Doctorul Viorel Pătraşcu în 1970 FOTO: arhiva personală

Dr Viorel Patrascu in 1970 foto arhiva personala

- Care au fost momentele cele mai dure în cei trei ani petrecuţi ca medic la Filipeni?

Foarte greu mi-a fost în perioada noiembrie-decembrie 1970, primele două luni după prezentarea la post. Părăsisem atmosfera boemă din studenţie spre a sta trei ani departe de familie, de prieteni şi de iubita mea. Într-o cameră de trei pe trei metri cu pământ pe jos, cu frigul intrat în oase pentru că gazda făcea economie la lemnele pentru foc, citeam şi îmi făceam notiţe într-un caiet, punându-mă la curent cu ceea ce trebuie făcut în urgenţele de medicină internă, pediatrie, chirurgie şi obstetrică. Ar mai fi multe de spus, dar cei care vor lectura jurnalul reeditat recent, când s-au împlinit 50 de ani de la prezentarea mea la post, se vor cruci.

- Aţi avut vreun moment în care pur şi simplu v-aţi dorit să renunţaţi la tot?

De renunţat nu putea fi vorba. La telefon sau în scrisori, ai mei încercau să mă liniştească, spunându-mi că mama dă mereu acatiste, iar Dumnezeu nu se poate să nu-mi asculte rugăciunile. Încet-încet m-am acomodat, dar aveam momente când mă gândeam că doar o boală m-ar ajuta să scap din acea comună de coşmar.

O poveste reală demnă de Siberia

- În perioada în care aţi fost medic la Filipeni, mortalitatea infantilă era una ridicată, ajungând la cifre înfiorătoare, şi de 75 la mie. Cum era posibilă o asemenea rată teribilă, comparativă cu cele din Africa?

Mortalitatea infantilă sau a gravidelor ce încercau empiric să-şi declanşeze avorturi era sperietoarea tuturor medicilor de ţară. Mulţi au păţit-o cu diminuarea salariului sau desfacerea contractului de muncă. Nu sărăcia şi subfinanţarea asistenţei medicale erau de vină, ci medicii care profesau în condiţii primitive.

- La un moment dat, relataţi cazul unui copil născut mort într-un bordei fără uşă şi cum nu aţi avut unde să duceţi pruncul până la efectuarea necropsiei. Cât de simbolică a fost acea scenă pentru România rurală?

Sunt cu siguranţă singurul medic din România care a plimbat un nou-născut mort prin sat. O femeie de etnie romă îl adusese pe lume într-o noapte de iarnă, într-un bordei cu pământ pe jos şi cu câteva vreascuri şi coceni de porumb arzând într-o sobă prăpădită. Zăpada de peste un metru făcea imposibilă folosirea şaretei, aşa că, însoţit de Niculae, dezinfectorul bun la toate, ne-am dus pe jos cale de vreo 10 kilometri, peste nişte dealuri unde ne puteau mânca lupii. O poveste reală demnă de Siberia...

Salvarea era consumul de alcool sau de ţigări Mărăşeşti şi Carpaţi fără filtru

 

- Cât a stat jurnalul la sertar înainte să îl publicaţi prima oară?

Nimeni nu a ştiut de existenţa acestui jurnal vreme de 30 de ani. În 1994 intrasem în publicistică, iar în 1997 îmi apăruse volumul de eseuri „Teroriştii sexului. Am prins curaj şi i-am încredinţat caietul regretatului critic literar Sergiu I. Nicolaescu, fost redactor-şef al revistei „Argeş şi conferenţiar universitar la Facultatea de Jurnalism a Universităţii din Piteşti. Acesta mi-a spus textual: „Asta-i adevărata literatură de sertar. Vi-l prezint pe Călin Vlasie, care-i editor la Editura Paralela 45 şi îl publicaţi urgent. Cu o condiţie: nu schimbaţi nicio propoziţie.

- Cartea dumneavoastră impresionantă este, cumva, şi o carte despre România primitivă din mediul rural. De ce erau comunităţile rurale atât de înapoiate în comunism?

Aşa s-a dorit în obsedantul deceniu 1950-1960. S-a făcut colectivizarea forţată, iar la sate rar s-au construit dispensare medicale, brutării, ca să nu mai facă ţăranii pelagră de la atâta mămăligă, şi băi publice unde să se spele amărăştenii măcar o dată pe săptămână. Toată lumea avea privata în grădină.

Casa in care a functionat Dispensarul de la Filipeni napadita de buruieni dupa 30 de ani foto arhiva personala Viorel Patrascu

Clădirea în care a funcţionat dispensarul de la Filipeni, năpădită de buruieni după 30 de ani FOTO: Viorel Pătraşcu 

- Cum reuşeau totuşi oamenii să supravieţuiască în acea comunitate de la Filipeni uitată de lume?

Omul sărac, românul fatalist şi care nu prea ştie ce se petrece dincolo de orizontul din satul său se obişnuieşte cu orice. De unde şi vorba „Nu le da urmaşilor lui Decebal cât pot să ducă. Apoi, salvarea era consumul zilnic de alcool sau de ţigări Mărăşeşti şi Carpaţi fără filtru.

Evoluţia, dependentă de bani

- Aţi revenit la Filipeni după câteva decenii. S-a schimbat ceva sau comunitatea a rămas tot undeva departe de lumea civilizată?

Am revenit acolo după 30 şi 40 de ani de la prezentarea la post. M-am întors de fiecare dată trist, pentru că lucrurile nu evoluaseră spre bine. Pentru locuitorii acestei comune, vremea venise şi trecuse cam degeaba.

- Cum aţi descrie România rurală de acum comparativ cu România rurală de atunci?

Atunci, ca şi astăzi, în unele zone din mediul rural se trăieşte ca într-un Ev Mediu târziu. În Ardeal, în Bucovina sau prin Banat, locurile seamănă adesea cu cele din Slovenia, Austria sau Croaţia.

Doctorul Viorel Pătraşcu a publicat 21 de cărţi până acum FOTO: arhiva personală

dermatolog viorel patrascu 01 foto arhiva personala

- De ce accesul mediului rural la sistemul de sănătate este încă o mare problemă în România?

Totul a depins în ultimele decenii de procentul din PIB acordat Sănătăţii. Apoi, din cauza salariilor, mii de medici şi asistenţi medicali au migrat spre vestul Europei, în Canada şi în America. În România, cel mai bine au dus-o politicienii, maneliştii şi fotbaliştii.

- Care au fost totuşi razele de lumină şi de speranţă în perioada petrecută în comunitatea săracă şi plină de păduchi din Moldova?

O rază avea 23 de ani şi ochii violeţi precum ai celebrei actriţe Elizabeth Taylor. Văzută într-un magazin din Bacău, a fost dragoste la prima vedere. Din păcate, doar eu am simţit asta vreme de vreo doi ani. Apoi, dragii mei părinţi Maria şi Nicolae Pătraşcu, români de condiţie modestă şi oameni de mare caracter. Mama casnică, iar tata având un salariu mic, au reuşit să-mi ofere mie şi surorii mele, care a terminat Facultatea de Stomatologie, strictul necesar şi tot ce ţine de educaţie. Şi, nu în ultimul rând, cărţile cumpărate sau împrumutate de la Biblioteca găzduită de Căminul Cultural din Filipeni. Am citit, în trei ani, 149 de cărţi! Prima dintre ele a fost „Cartea de la San Michele a lui Axel Munthe, un fel de Biblie a medicilor din toată lumea.

Vă mai recomandăm şi:

Medic dermatolog, despre explozia bolilor cu transmitere sexuală în România: „Prostituţia legalizată ar fi fost cât de cât o soluţie“

Principalele motive pentru care avem părul gras

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite