Prof. dr. Florin Mihălţan: „Îl auzeam noaptea pe tata cum tuşea, cum se sufoca“

Prof. dr. Florin Mihălţan: „Îl auzeam noaptea pe tata cum tuşea, cum se sufoca“

FOTO Arhivă

Unul dintre cei mai vehemenţi militanţi în lupta antifumat din România, prof. dr. Florin Mihălţan, şeful secţiei Pneumologie III în cadrul Institutului de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“ din Capitală, este motivat de valurile de suferinţă provocată de fumat la care a fost martor, atât în familie, cât şi în secţiile de boli grave ale spitalului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Doi nefumători convinşi, în Pavilionul 1 al Institutului de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“ din Bucureşti, discută despre influenţa masivă a industriei tutunului în România, despre efectele groaznice ale fumatului şi despre strategii antitabac. Unul dintre ei, profesorul doctor Florin Mihălţan, actor principal al implementării Legii antifumat în România, profesor de pneumologie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Capitală şi pneumolog de 33 de ani în Institut, vorbeşte nu doar din experienţa de medic care a tratat şi a asistat, uneori, neputincios, pacienţi cu boli grave cauzate de fumat, ci şi în calitate de fiu al unui nefumător pe care fumatul celor din jur l-a condamnat la o boală chinuitoare: boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC). 

„Weekend Adevărul“: Aţi fumat vreodată, domnule profesor?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Nu, nu pot să fiu pontat ca fumător. În facultate, tradiţional, studenţii la Medicină, începeau să fumeze odată cu primele ore de anatomie pe cadavre. Or eu, atunci am avut ghinionul – care a fost spre binele meu până la urmă – să fac o hepatită tip A şi, deci, prima mea experienţă ca viitor doctor a fost ca pacient.

A fost ceva declanşat de contactul cu laboratorul de anatomie?

Nu, nu, a fost o hepatită a unui tânăr care venise din Sibiu în Bucureşti şi care mânca la o cantină studenţească, unde nu ştiu dacă la momentul respectiv igiena era foarte strictă.

Prin urmare, aţi pierdut startul de student la Medicină fumător... Şi nu v-a tentat, totuşi, nici mai târziu, când îi vedeaţi pe colegii dumneavoastră cu câtă sete trăgeau din ţigară?

Nu, am scăpat de această tentaţie care era, la nivel de facultate, foarte importantă în anii respectivi – vorbim de anul 1973.

Destine foarte dramatice din cauza fumatului

Dar în familie aţi avut fumători?

În familia mea, nimeni nu a fumat: nici bunicii, nici mama şi tata, nici sora mea care este cu 11 ani mai mare decât mine. Singurul fumător era cumnatul meu care a şi avut, din cauza asta, un infarct miocardic fatal. În schimb, ceea ce m-a determinat să fiu aşa de implicat şi dedicat în lupta antifumat este faptul că tatăl meu, care era contabil la un spital, a avut de suferit din cauza fumatului pasiv.

Cum aşa?

Mi-aduc aminte această imagine de când eram copil: intram în biroul lui şi abia îl vedeam într-un nor de fum. Era înconjurat de oameni tineri care fumau ţigară de la ţigară, iar el era un fumător pasiv. Toţi cei din acel birou au avut destine foarte dramatice din cauza fumatului. Din clipa în care tata s-a pensionat, a resimţit efectele acestui fumat pasiv din anii de muncă: a dezvoltat BPOC (n.r. – boală pulmonară obstructivă cronică) a fumătorului pasiv. Aceasta s-a materializat într-o suferinţă extrem de severă. Eu, ca elev la final de liceu şi apoi tânăr student la Medicină, eram marcat de suferinţa lui. Exista o scenă pe care am trăit-o real life atunci: dormeam în camera alăturată şi îl auzeam noaptea cum se sufoca, cum tuşea... Avea o tuse care e descrisă la bolnavul emfizematos. Poate că acesta a fost şi motivul care m-a îndepărtat de orice tentaţie care se cheamă ţigară. Dar, pe de altă parte, m-a şi determinat să mă dedic după facultate părţii respiratorii.

Deşi nu excelam la matematică, aceea a fost ziua mea bună, excelentă aş zice. Am găsit rezolvarea şi, drept premiu, am primit cadou o culegere a lui Gheba cu dedicaţie.

Aşa v-aţi apropiat, deci, de medicină.

Da, acesta a fost un factor. Şi mai era faptul că sora mea era medic stomatolog, lucra la Mediaş la momentul respectiv, în policlinică. Iar eu, văzând halatul alb şi modul în care interrelaţiona cu pacienţii, am fost din nou atras de medicină. E puţin bizară opţiunea mea, pentru că în liceu eram clasă specială de matematică. Eram, deci, profil real. Aproape toţi colegii mei au optat mai târziu pentru ceea ce avea tangenţă cu matematica, fizica, chimia. Doar eu şi încă doi colegi am dat la Medicină. Era o clasă eminentă. Mi-aduc aminte că din 30, 29 au intrat la facultate din prima.

Nu doar că au luat Bacul, deci...

Exact! Pe vremuri nu se punea problema luării Bacalaureatului. Problema era cu ce notă îl iei! Era o competiţie deschisă, erau foarte multe clase care concurau pentru rezultatele cele mai bune. Fiecare elev avea o înclinaţie spre o anumită materie. Erau talente remarcabile în clasă.

 

CV: Actor principal pentru Legea antifumat

 

Numele: Florin Dumitru Mihălţan

Data şi locul naşterii: 26 octombrie 1954, Sibiu

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

A absolvit Liceul „Octavian Goga“ din Sibiu în 1973

A intrat al 32-lea la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1973.

Între 1979 şi 1981 s-a specializat în penumologie.

A avut stagii de specializare în Franţa, Germania, Austria, în domenii pe care le-a adus apoi, în premieră, în România: somnologie, ventilaţie noninvazivă, strategii antitabac.

A fost preşedinte al Societăţii Române de Pneumologie.

Activează la Institutul de Pneumologie „Marius Nasta“ din Bucureşti de 33 de ani.

A fost actor principal în implementarea Legii antifumat. 

Locuieşte în: Bucureşti

 

„Ziua mea bună, excelentă aş zice“

În liceu, eraţi la clasă specială de matematică, deci eraţi foarte bun la matematică, nu?

Eu n-am avut pasiunea matematicii, dar am avut profesori excepţionali la Liceul „Octavian Goga“ din Sibiu. Pe atunci, toţi învăţam după manualul lui Gheba (n.r. – Grigore Gheba, matematician care a trăit între 1912 şi 2004). Să vă povestesc o anecdotă. Într-o zi, se deschide uşa clasei şi intră directorul şcolii cu Gheba. Aveam ora de matematică, iar profesor era o celebritate locală, profesorul Stănescu. Gheba, după ce a audiat ora, ne-a dat să rezolvăm o problemă. Deşi nu excelam la matematică, aceea a fost ziua mea bună, excelentă aş zice. Am găsit rezolvarea şi, drept premiu, am primit cadou o culegere a lui Gheba cu dedicaţie.

Ce frumos!

Da, m-a surprins şi pe mine, pentru că eu nu eram un fan al matematicii. Eu întotdeauna primesc întrebarea asta la întâlnirile de liceu, de la profesorii care mai trăiesc: „Cu ce te-a ajutat matematica?“. Ei bine, toată pregătirea de la clasa specială de matematică din liceu m-a ajutat foarte mult, pentru că mi-am disciplinat strategiile. Mi-am matematizat intervenţiile. E un mod de a-ţi ierarhiza gesturile, pe care pregătirea matematică şi ştiinţele grele ţi-l facilitează.

Către umanioare nu aveaţi înclinaţii?

Mama mea a fost o vizionară, în sensul că m-a lăsat să bat şi mingea, dar a fost şi foarte atentă la educaţia mea. În primul rând, m-a trimis la o grădiniţă germană – singura grădiniţă privată în comunism care mai era în Sibiu, Tante Anne Lise se chema. Acolo am învăţat germana fluent din mers. Apoi, mama m-a dat la 6 ani la şcoală, tot la clasă de germană. De altfel, clasa întâi a fost singura clasă din viaţa mea pe care am repetat-o.

Nu v-aţi plictisit când aţi făcut-o a doua oară?

Nu, pentru că erau două învăţătoare diferite, amândouă frumuşele, drăguţe. După care am avut altă peripeţie. În paralel, după clasa a IV-a, m-a băgat mama la Liceul de Muzică şi Arte Plastice, care era în aceeaşi curte atunci cu şcoala generală şi cu Liceul „Octavian Goga“. Acolo am studiat desen şi pian. Din nefericire, celelalte ştiinţe nu aveau atunci o reputaţie foarte bună. De aceea, în clasa a VIII-a, mama m-a pregătit pentru examenul de trecere în clasa a IX-a şi m-a mutat la Şcoala generală nr. 15, unde era şi ea învăţătoare, de unde am avut continuitate cu Liceul „Goga“.

Aveţi înclinaţii artistice?

Am înclinaţii, dar n-am mai exersat după o anumită vârstă.

Aţi avut o educaţie foarte variată, deci.

Da, am avut un periplu lung şi variat, din care am avut numai câştiguri în copilărie şi în tinereţe.


„Eram frapat de modul în care mi se înnegreau degetele de la frunzele de tutun“

Aţi copilărit doar la Sibiu sau aţi trăit şi la bunici, la ţară?

Copilăria am avut-o la Sibiu, dar toate vacanţele de vară, de Paşte, de Crăciun şi de Anul Nou, le petreceam la bunicii mei. Cei din partea tatălui locuiau într-o comună care şi atunci mă marca prin izolarea ei, comuna Ohaba, din judeţul Alba. Cei din partea mamei erau în Apoldu de Jos, din judeţul Sibiu. Aveam mulţi prieteni în ambele locuri. În plus, în comuna tatălui aveam avantajul unei pleiade întregi de veri, verişoare foarte apropiaţi ca vârstă. Acolo mă duceam cu mare drag, pentru că se petreceau foarte frumos sărbătorile de iarnă. Mergeam la colind, Paştele era, la fel, o sărbătoare remarcabilă, pe care sătenii o trăiau deplin, în ciuda unui regim opresiv.

Simţeaţi presiunea comunismului?

Presiunea asta o simţeam de obicei când mă întorceam în oraş. Satul era eliberator pentru mine. Acolo, şi atunci, ca şi acum, învăţătorul şi preotul erau figuri marcante şi, indiferent de ce protipendadă comunistă era, nu avea influenţe opresive. În plus, mă duceam în Ohaba şi pentru că fratele lui tata a fost preot în sat, este vorba despre Ioan Mihălţan. Ulterior, el a fost duhovnic la Mitropolia Ardealului şi apoi, după ce a devenit călugăr, a ajuns una dintre celebrităţile lumii religioase, ca episcop de Oradea, Bihor şi Sălaj.

În regimul comunist nu a avut de tras?

A avut de tras, dar evoluţia sa în carieră s-a petrecut mai ales după 1989. Ceea ce este important de zis este că el şi-a păstrat coloana vertebrală, pentru că era o contaminare şi în zona religioasă la momentul respectiv. A mers la un curs în Elveţia, apoi a devenit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu şi ulterior, în calitate de călugăr, a dat concurs pentru postul de episcop. Tot în Ohaba era şi sora lui tata, pe care eu o apreciam foarte mult, care a murit de curând, şi care atunci mă răsfăţa cel mai mult.

În rolul principal: mama, din umbră, tacit

Mai şi munceaţi la ţară?

Bineînţeles, acesta era unul dintre avantajele vacanţelor la ţară. Mergeam la arat, la muncile câmpului. Ba chiar am învăţat un lucru care are legătură cu fumatul: mergeam la cules şi la întins de tutun. Se curăţau frunzele uscate de tutun, după care se făcea o clacă cu tinerii din sat şi se întindeau aceste frunze pe sârmă. Eu întotdeauna eram frapat de modul în care mi se înnegreau degetele şi mi se impregnau de mirosul acela specific.

Nu era un chin pentru dumneavoastră?

Nu, pentru că era o activitate în aer liber, plecam cu căruţa dimineaţa, ne întorceam după-amiaza. Iar eu încercam astfel să fiu apropiat de verii mei care făceau asta în mod curent. Viaţa asta la ţară a fost şi ea utilă în dezvoltarea mea, m-a învăţat să fiu disciplinat. Bineînţeles, rolul principal în disciplina asta l-a jucat mama, din umbră, tacit.

 Mergeam la arat, la muncile câmpului. Ba chiar am învăţat un lucru care are legătură cu fumatul: mergeam la cules şi la întins de tutun. Se curăţau frunzele uscate de tutun, după care se făcea o clacă cu tinerii din sat şi se întindeau aceste frunze pe sârmă. Eu întotdeauna eram frapat de modul în care mi se înnegreau degetele şi mi se impregnau de mirosul acela specific.

Făceaţi şi năzbâtii?

Am făcut multe năzbâtii. Când eram adolescent, de exemplu, şi m-am îndrăgostit, umblam şi eu, ca toţi tinerii, noaptea prin sat. A fost şi o scenă interesantă. Unchiul meu, fiind preot, mai mergea la căpătâiul câte unui muribund noaptea. Într-una dintre nopţi, ne-am întâlnit în întunericul ăla profund al satului, care nu avea străzi iluminate, l-am salutat, dar aveam senzaţia că nu m-a recunoscut. Şi când am ajuns acasă, a trebuit să trec prin faţa camerei lui. Şi brusc s-a deschis uşa lui şi m-a întrebat: „Unde-ai fost?“. Nu mă puteam ascunde. Copilăria mea a fost un amestec de libertate cu disciplină.

O disciplină impusă riguros de părinţi şi de bunici?

Nu. Să vă dau un exemplu. În spatele blocului, la Sibiu, aveam un maidan. Acolo aveam program de fotbal cu toţi copiii din cartier. Dar la un anumit moment, mama mă chema şi joaca se încheia, pentru că trebuia să-mi fac lecţiile. Era totul foarte natural.

„Erau excepţionale relaţiile cu saşii“

Aveaţi prieteni saşi?

Da, foarte mulţi! Era perioada când pe strada mea, mai mult de jumătate dintre vecini erau saşi. Erau excepţionale relaţiile cu saşii. Şi la şcoală, la momentul când am început eu liceul, erau patru clase de români, două clase de unguri şi două clase de nemţi şi nu s-a pus niciodată vreo problemă de persecuţie. Şi corpul didactic era amestecat: şi cu români, şi cu unguri, şi cu nemţi.

 

Numărul 32 pe lista admişilor la Medicină în Bucureşti

Pentru Bacalaureat v-aţi pregătit mult?

Atunci se mergea pe principiul că mai puţin înveţi pentru Bacalaureat, dar îţi aloci timp pentru disciplinele care te vor ajuta la intrarea la facultate. În cazul medicinei, erau trei discipline: biochimie, fizică şi anatomie. Aceia au fost cei mai grei ani, ultimii doi ani de liceu, în care m-am pregătit pentru examenul la facultate. Făceam meditaţii intens şi la Sibiu, dar şi la Bucureşti. Asta m-a făcut să intru la facultate fără niciun fel de emoţie. Am fost al 32-lea la intrarea în facultate.

Cum v-aţi decis să mergeţi la Bucureşti? Cum de nu aţi mers la Cluj, de exemplu?

Sora mea a dat mai întâi la Cluj şi a avut o problemă de clasificare. Atunci, bunica din partea mamei a fost etichetată chiabur şi pentru chiaburi era un număr foarte mic de locuri la Cluj. Aşa că sora mea a dat de două ori acolo la Medicină şi n-a luat. După care a dat şi a intrat la Bucureşti. Deci ea a creat un precedent şi am fost încurajat să merg şi eu tot aici.

Eticheta de chiabur a bunicii nu a avut niciun impact asupra dumneavoastră?

La mine, deja lucrurile se estompaseră. Atunci când a dat ea, era un număr mic de locuri alocat pentru rudele de chiaburi. Şi purtai această anatemă şi în facultate. La mine nu s-a simţit lucrul ăsta. Însă era o competiţie acerbă la momentul respectiv la Medicină, după care s-a diminuat cererea, cu o reactualizare acum, dar pe considerente pecuniare şi de export. Atunci eram şase pe un loc la Medicină în Bucureşti. Ştiam foarte bine că e concurenţă mare şi, chiar dacă aveam profesori foarte buni la Sibiu, nu realizam dacă pregătirea de acolo era la nivelul pregătirii din liceele din Bucureşti. Creându-se această imagine, oarecum falsă, mama a insistat să am meditaţii şi la Sibiu, şi la Bucureşti.

Medicaţie nouă pentru tatăl său

Liceul „Octavian Goga“ din Sibiu a primit anul acesta, la Palatul Parlamentului, titlul de şcoală europeană, pe locul 51 din 85 de şcoli premiate. În perioada aceea, în anii ’69-’73, cât de european era Liceul „Goga“?

Calitativ, profesorii erau europeni. Nu se punea problema cărţilor, care se pune acum. Istoria era, într-adevăr, maltratată de comunişti, însă eu învăţam istorie şi acasă, de la părinţi şi ştiam exact care au fost realităţile.

Deci acasă vă vorbeau despre neregulile din comunism...

Da, întotdeauna acasă mi se explicau lucrurile astea. Însă şi pleiada de învăţători şi de profesori pe care i-am avut eu la Sibiu erau de o calitate profesională  excepţională.

Nu aţi avut niciun profesor îndoctrinat care să vă chinuiască?

Nu. Sigur că aveam şi orele specifice comunismului, care se predau peste tot, dar nu erau luate foarte în serios.

V-aţi hotărât uşor să daţi la Medicină? Nu a existat niciodată o altă opţiune?

Cam din clasa a X-a am început să mă gândesc serios la Medicină, atât pentru că voiam să-l ajut pe tata, cât şi pentru că admiram contactul pe care-l avea sora mea cu pacienţii. Am intrat la facultate în ’73, dar nu m-am orientat spre o anumită specializare de la început. Totuşi, când mă întorceam acasă în vacanţele studenţeşti şi dormeam în aceeaşi cameră, tatăl meu avea aceeaşi problemă şi îmi dădeam seama că boala lui progresa. Despre boala lui, despre BPOC, despre emfizem, nu se ştia mare lucru atunci. Dar urmăream tot ce apărea în materie de medicaţie nouă şi, uneori, chiar o foloseam înainte de a fi omologată în ţară. Făceam rost de ea şi i-o duceam lui tata, chiar mergea bine, dovadă că, în timp, toate spray-urile pe care i le-am dat atunci au şi intrat oficial pe piaţă. Cred că din cauza bolii lui am luat în calcul varianta să devin pneumolog. Dar să nu uităm că în ’79 nu exista pneumologie în România, ci doar ftiziologie. Deci toţi doctorii pe care-i vedeţi acum în institut erau doctori de o singură boală.

33 de ani de Institut

Deci după facultate v-aţi orientat către ftiziologie?

După ce am terminat facultatea, în ’79, am fost stagiar trei ani şi apoi se punea problema specializării. Am dat ca asistent la catedră de policlinică. N-am luat examenul, conjunctural, nu a fost numai un eşec personal, pentru că atunci, multe examene se luau şi pe alte criterii. Apoi, am dat examenul de medicină internă, voiam să devin internist, asta era moda la momentul acela. Am luat post la Corabia. În aceeaşi zi, însă, se încheia înscrierea aici (n.r. – la actualul Institut de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“), pe post de cercetare. Mi-am depus actele şi aici, am dat examen şi am început pe post de cercetător pe statistică – avea tangenţă mai mult cu matematica decât cu medicina. În anii următori, am reuşit să obţin dreptul să fac secundariatul, fiind şi cercetător. Şi, din clipa în care am dat secundariatul, am reuşit să intru în Institut. Aşadar, anul în care am intrat oficial în Institut este 1982, dar sunt activ din ’85-’86. Deci 33 de ani de când sunt aici!

Dar nu v-aţi limitat la o singură boală, la ftiziologie...

Nu, m-am implicat în foarte multe lucruri. Ţin minte că era revista „Ftiziologia“, a societăţii medicale de la vremea aceea, iar pasiunea mea era să găsesc subiecte care nu erau foarte familiare, pe care le consideram de avangardă. La momentul respectiv, era o erupţie HIV/SIDA la nivel mondial, iar eu am scris un articol despre această infecţie, care cred că a fost şi primul în pneumologia românească. Apoi mi-a spus redactorul-şef de la revistă că a venit la redacţie un profesor de ftiziologie, profesorul Anastatu, şi a întrebat cine e tânărul care s-a încumetat să scrie despre HIV când n-a avut niciun caz de HIV/SIDA. Şi aşa e, la momentul respectiv, acesta era un domeniu în care eram pur teoretici. 

„Eram educaţi că e suficient ce se învaţă în România“

Când aţi ieşit prima oară din ţară?

În perioada comunistă, evoluţia mea a fost la un nivel de medic specialist, fără veleităţi universitare. Am încercat să ies din ţară, pentru că aveam prieteni în Franţa şi în Germania, dar nu m-au lăsat. Până în ’89 nu am plecat deloc! Eram educaţi că e suficient ce se învaţă în România şi că se face o medicină competitivă cu tot ce era în afara ţării. Era o influenţă sovietică puternică. În rest, contactele cu zona capitalistă erau extrem de reduse. Eu aveam, însă, un avantaj care m-a făcut să intru, totuşi, în circuit. Erau şi atunci congrese cu invitaţi din străinătate, puţini la număr. Dar faptul că la momentul respectiv vorbeam deja trei limbi i-a făcut să mă folosească pe post de translator şi să-i plimb pe invitaţii străini prin oraş. Imediat după ’89, am cunoscut o doamnă medic, de origine română, care lucra de foarte mulţi ani la Pitié-Salpêtrière, la Paris. Organiza în fiecare sâmbătă şi duminică nişte conferinţe la Biblioteca Franceză. M-am dus, cred, la a doua sau la a treia conferinţă, în ianuarie, şi au venit doi profesori: Dautzenberg (n.r. – Bertrand) şi Lebeau (n.r. – Bernanrd). Unul a vorbit despre infecţiile care apar la bolnavii de HIV/SIDA şi celălalt – despre cancer. Pe atunci, eu lucram la o secţie din spate, de aici, erau singurele 40 de paturi de pneumologie, ale profesorului Bercea, singura secţie de Pneumologie din ţară. Singura! Iar eu am avut acest noroc să lucrez acolo. Şi la finalul prezentării profesorilor francezi, am pus o întrebare şi apoi i-am invitat să viziteze secţia. I-am prezentat profesorului Dautzenberg un caz special: o boală oportunistă, pneumocistoză, la un bolnav non-HIV. Era un însoţitor de vagon de tren internaţional. După o săptămână, am primit o scrisoare prin care profesorul Dautzenberg m-a invitat la el, la Pitié-Salpêtrière. M-am dus pentru o lună, în care m-a găzduit la el la mansardă. Asta a fost prima mea ieşire în străinătate.

profesorul Dautzenberg mi-a făcut cadou un Macintosh pe care a fost foarte greu să-l transport înapoi în România. Erau nişte limite de bagaje la aeroport şi a trebuit să plătesc extra pentru greutate, iar eu eram foarte sărac! Am trăit atunci o lună cu 50 de franci.

Şi cum a fost?

Profesorul Dautzenberg avea un program similar cu programul meu de acum. Plecam dimineaţa, la 7.00 eram la spital, şi ne întorceam seara de la clinică. Am învăţat foarte multe lucruri. Atunci am dat cu nasul de o altă problemă a generaţiei mele, foarte gravă, pe care nimeni nu o înţelege acum, privind în urmă cu 30 de ani: nu pusesem mâna pe un calculator! Şi ei erau acolo toţi cu Macintosh-uri, care erau nişte instrumente diabolice, mari şi extrem de grele. Imprimau totul pe dischete şi se printa pe nişte imprimante în care băgai câte un A4 pe rând. Am fost bulversat, dar aveam, totuşi, un avantaj.

„Mă rugam să nu nască femeia aceea pe tura mea“

Ce fel de avantaj?

În perioada stagiaturii la Spitalul 23 August, unde mi-am făcut stagiul de obstetrică-ginecologie, era o doamnă, o celebritate la momentul respectiv, madam Ciortoloman, în paranteză spus – medicul personal al Elenei Ceauşescu. Doctorul Ciortoloman le impunea stagiarilor ca toate foile de observaţie şi toate contravizitele să le bată la maşină. Mi-aduc aminte că, ghinionist ca de obicei, am nimerit ca, în prima zi de stagiu să fac de gardă ca stagiar la sala de naşteri. Şi mi-aduc aminte că mă rugam să nu nască femeia aceea pe tura mea, pentru că nu mai făcusem niciodată asta. A născut, totuşi, m-au ajutat asistentele şi după aceea, am bătut foaia aia de observaţie timp de şase ore, până la raport! Cu câte un deget. Dar am dobândit atunci o oarecare experienţă la tastat, iar trecerea pe Macintosh nu a fost apoi foarte dificilă. Aşa că, la finalul lunii în Franţa, profesorul Dautzenberg mi-a făcut cadou un Macintosh pe care a fost foarte greu să-l transport înapoi în România. Erau nişte limite de bagaje la aeroport şi a trebuit să plătesc extra pentru greutate, iar eu eram foarte sărac! Am trăit atunci o lună cu 50 de franci. În schimb, am stricat două sau trei perechi de pantofi mergând pe jos prin Paris, pe care-l ştiu acum pe dinafară. Tot aşa am învăţat în perioada stagiaturii Bucureştiul cu salvarea şi mergând tot pe jos.

Cu ce v-aţi întors atunci din Franţa, în afară de Macintosh?

A fost foarte interesant, pentru că profesorul Dautzenberg se ocupa şi de sevrajul fumatului, de infecţii, deci, dintr-o dată, mi s-a deschis o cu totul altă perspectivă.

„Mă întorceam în ţară cu o valiză de xeroxuri“

Domenii care la noi nu erau exploatate?

Existau şi la noi, dar erau standardizate după nişte reguli sovietice ancestrale. Acolo, în Franţa, am fost la un moment dat la un simpozion şi vizavi de mine stătea o altă personalitate, de la Rouen, profesorul Muir, acum pensionar. Era cel care iniţiase ventilaţia non-invazivă. N-a trecut mult timp şi m-a invitat şi el să mă duc medecin attaché des hôpitaux. Aşa că m-am dus doi ani consecutiv, câte trei luni, în serviciul lui. Am dormit în biblioteca şefului lui de lucrări şi astfel am avut acces noaptea la toate documentele ştiinţifice pe care de multe ori le-am copiat cu mult zel. De fiecare dată mă întorceam în ţară cu o valiză de xeroxuri, pentru că aici nu aveam acces, la momentul respectiv, la revistele medicale internaţionale. Acolo, la profesorul Muir am învăţat pentru prima dată somnologie.

Asta în ce an?

În ’93-’94.

Deci atunci a început preocuparea pentru somnologie.

Da, şi tot atunci, am învăţat şi despre consultaţia antitabac. După care, în ’96, pot să zic că am fost pionier în două domenii: am deschis primul cabinet de consultaţii antifumat şi primul cabinet de somnologie. Tot în acea perioadă, am adus şi primele concentratoare de oxigen şi primele ventilatoare pe care le obţinusem din Franţa, la mâna a doua. Până atunci, în Institut erau doar butelii de oxigen, care se descărcau când ţi-era lumea mai dragă. Aşa că pot să zic că am fost primul care a făcut asistenţă la domiciliu cu concentratoare de oxigen şi cu ventilaţie noninvazivă. Ăsta a fost momentul care se cheamă Franţa. Ulterior, a fost şi momentul Germania.

Cum aţi ajuns acolo?

Am avut un congres în România, la care am invitat o celebritate a anilor respectivi, pe profesorul Ferlinz, care lucra la Frankfurt pe Main. El, la rândul lui, m-a invitat la un congres în Germania, unde l-am cunoscut pe următorul preşedinte al societăţii germane, profesorul Nikolaus Konietzko. Apoi, doi ani consecutiv, am lucrat în Esssen, la Ruhrlandklinik, unde mi-am perfecţionat partea de ventilaţie, de somn, dar m-au folosit foarte mult şi în explorări funcţionale, în telemedicină. Era un fel de târg nescris, în care ei mă utilizau pentru tot ce înseamnă cercetare, dar eu, pe de altă parte, furam meserie. Profesorul Konietzko a fost foarte deschis pentru România. După aceea, am şi facilitat deplasarea altor colegi care au făcut formare pe lavaj bronhoalveolar, care a funcţionat mulţi ani foarte bine în institut datorită doamnei Aneta Şerbescu, au mai făcut specializări acolo profesorul Cordoş şi Paleru, pe stenoză traheală.

Un moment de oscilaţie

Nu v-a tentat niciodată să rămâneţi în Franţa sau în Germania?

Profesorul Muir, la sfârşitul celor doi ani consecutivi de activitate la el, mi-a făcut o ofertă şi mi-a spus foarte clar: „Tu nu vei câştiga niciodată în România cât ai putea câştiga aici. Ai deschisă şi cariera universitară în Franţa“. A fost un moment de oscilaţie. Însă două lucruri au cântărit foarte mult în decizia mea. În primul rând, pentru mama ar fi fost o dramă să plec. Apoi, m-am gândit mult ce puteam începe în România şi că aş putea să fac lucruri excepţionale, pe care acolo le-aş fi făcut ca o rutină. S-a dovedit în timp că am ales foarte bine. Într-adevăr, aici am putut să dau startul în câteva domenii noi, să formez echipe şi să mă dezvolt.

Cât de dificil a fost să introduceţi domenii noi, cum a fost somnologia, în România?

Foarte greu! Încă mă mai lupt cu sistemul în domeniul acesta. Încă nu se înţelege foarte clar că un cabinet de somn trebuie să fie un departament separat într-o unitate, cu personal dedicat, cu facilităţi care să creeze independenţa acestui departament. Nu se înţelege că, acolo unde se face internare de noapte, în timpul zilei se poate face şi internare de zi, că aşa se face şi în străinătate. Iar pe partea de consiliere antifumat, în continuare nu se înţelege că programul nu e suficient de extins, în aşa fel încât un fumător să beneficieze de un medic avizat, care nu este întotdeauna medic de familie. Medicul de familie poate să acorde o consultaţie minimală, dar nu şi o medicaţie ţintită. E o lipsă mare de cadre, trebuie să fie omologată competenţa de tabacologie sau de consiliere a fumătorului. Şi mai e un lucru greu de înţeles în România. Că asistenţa la domiciliu creează pe de o parte costuri şi are un consum, dar scuteşte spitalele de internări, ceea ce înseamnă o economie mare. Dacă se va pune asta în balanţă la Casa de Asigurări, se va vedea că pe domeniul respiratorului, asistenţa la domiciliu este o strategie de viitor care trebuie încurajată.

Ce le spuneţi celor care spun că, în lupta dumneavoastră contra ţigărilor, sunteţi motivat de companiile farmaceutice care promovează produse antifumat?

Mi s-a întâmplat să fiu acuzat că am un deal cu companiile farmaceutice şi că asta mă motivează când promovez legi antifumat, de exemplu. Pe mine mă motivează toate cazurile pe care le văd: oameni care mor în suferinţe crunte, cazurile foarte avansate de boli care ajung la mine şi care sunt, toate, consecinţe ale fumatului. Este o discrepanţă foarte mare între ceea ce se prezintă în presa care, după părerea mea, este de multe ori sponsorizată masiv de industria tutunului, privind câştigurile imense care vin la buget din taxele pe tutun şi ceea ce vedem noi în spitale şi e extrem de dureros. Citeam, de exemplu, un articol despre ce nu se ştie cu privire la costurile fumatului în România. Toţi pacienţii care vin în spital şi stau internaţi timp îndelungat au nevoie de îngrijiri la domiciliu, au nevoie de medicaţii scumpe, de oxigen, lipsesc de la serviciu, au concedii prelungite, se îmbolnăvesc uşor – toate acestea costă, de fapt, sistemul foarte mult. La nivel de 2012, costurile economice totale ale fumatului în România erau de 24 de miliarde de lei, echivalent cu 4,2% din PIB.

Enorm!

Da, sunt cifre care trebuie făcute vizibile! Şi trebuie să ne uităm mai îndeaproape la suferinţele individuale şi colective, la dramele familiilor care au un bolnav de plămâni din cauza fumatului.

 

„Eu fac vizita pe secţii în fiecare zi“

Cum s-a schimbat abordarea unor boli pulmonare cronice de la începutul carierei dumneavoastră şi până acum?

Dacă vorbim de boli obstructive, algoritmii terapeutici au progresat foarte mult. În ’82-’83, când făceam eu secundariatul, tratamentul în BPOC era doar cu injecţii cu miofilin şi hemisuccinat. Nu se vorbea de spray-uri, de progresia spray-urilor. Acum există o paletă largă de oferte şi, ceea ce este important e că majoritatea sunt în ţară. Din acest punct de vedere, cred că partea farmacologică este asigurată. Rămânem cu problema că nu ştim ce face acasă bolnavul cu BPOC, cu insuficienţă respiratorie. Un astfel de bolnav ajunge, la un moment dat, în stadiul în care are nevoie de oxigen şi de ventilator. Ori, acest lucru nu poate fi rezolvat dacă nu creăm o reţea de asistenţă la domiciliu care să fie şi cu echipe multiple: tehnician, asistentă, doctor, care să facă doar acest lucru. Este o zonă total descoperită. Dacă vorbim de cancerul pulmonar, în continuare este depistat tardiv, este o deficienţă de educaţie la nivel de pacienţi. Aici, însă, mai există un lucru unde pneumologia românească a pierdut viteză. În străinătate, există specialitatea pneumolog oncolog. La noi, există o separare: pneumologul face investigaţiile, oncologul face terapia.

Practic, pacientul este trimis de la unul la altul.

Da, e un timp pierdut, după mine. Relaţia dintre oncolog şi pneumolog ar trebui să fie mai bine sudată, pentru a avea acces mai rapid la anumite tipuri de intervenţii şi de medicaţie. Şi mai e o problemă foarte dureroasă în pneumologie la ora actuală. Generaţia mea se pensionează. Or, la congresele cardiologilor am văzut foarte mulţi tineri, pe când la pneumologie sunt mult mai puţini tineri. Şi sunt mult mai puţini tineri care rămân în ţară după ce termină specialitatea.

Apropo de asta, spuneaţi că aveţi trei tinere speranţe aici, la Institut. Cum reuşiţi să le păstraţi aici?

Mă lupt să aibă asigurat un salariu decent. Bineînţeles, trebuie să ai sprijinul direcţiunii, pentru că altfel nu merge. I-am identificat pe cei trei cu veleităţi pe anumite domenii pe care pot să le acopere şi unde am eu o suferinţă cronică. Vreau să cred că voi reuşi să-i ţin în catedră şi în spital. Aici e o altă problemă a sistemului: nu toţi cei care sunt pe catedre universitare sunt şi cu jumătăţi de normă în spitale, pentru că nu toate spitalele acceptă acest lucru. Important este că această creştere salarială care s-a realizat recent este decentă pentru nivelul pe care-l cer tinerele speranţe. A scăzut din acest punct de vedere emigrarea în pneumologie, dar nu pot să uit că în Franţa, de exemplu, unde am lucrat la un moment dat, românii erau tranzitorii, iar acum, sunt servicii întregi în Franţa, ţinute de pneumologi români, unde de la şefi până la asistenţi medicali sunt români. Sunt în jur de 200-250 de pneumologi români în Franţa, au ajuns prima minoritate, înaintea maghrebienilor, în zona respectivă. Ei bine, oamenii aceia ne lipsesc nouă din sistem.

Spuneaţi într-un alt interviu că v-ar plăcea, la un moment dat, să vă întoarceţi la Sibiu să profesaţi.

Sigur, eu acum sunt la apus de carieră. Dacă m-aş retrage în Sibiu, probabil că m-aş retrage la casa părintească, să mă ocup de lucruri de care n-am avut timp.

De ce v-ar plăcea să vă ocupaţi? De pictură?

Nu, îmi place să citesc istorie. Şi în ceea ce priveşte filmele, le aleg tot pe cele cu un substrat istoric. Nu-mi pierd timpul cu altfel de filme. Probabil că m-aş dedica şi unor activităţi care ar fi mult mai gospodăreşti şi mai apropiate de viaţa la ţară.

Vă luaţi şi concedii?

Mult prea puţine! Folosesc foarte mult din concediu pentru manifestările ştiinţifice la care merg mai ales în străinătate, pentru că la ora actuală, am câteva activităţi foarte importante pentru mine: sunt membru în Consiliul Societăţii de limbă franceză şi încerc să rezolv o problemă destul de dificilă: relansarea francofoniei în Europa de Est şi Europa Centrală. Iar al doilea obiectiv, pe care-l am ca membru în Comitetul European Network for Smoking Prevention, o asociaţie cu 120 de ţări, încerc că reorganizez activităţile de tobacco control în ţări cu mai puţină tradiţie în domeniu. România începe să fie aproape de celelalte ţări. Aşadar, nu am timp pentru concedii prelungite.

Şi mai aveţi şi un program aparte la Institut. Întotdeauna aţi fost aşa matinal?

A fost o perioadă când începeam programul la 7.00 dimineaţa şi stăteam până când terminam treaba. De ceva timp, sunt de la 6.00, pentru că e calculat matematic totul. N-am voie să ies din parametrii respectivi ca să nu omit ceva. Deci la 6.00 mă ocup de laboratorul de somn, la 7.00 am consultaţii, la 7.15 este vizita, până la 8.00, când e raportul de gardă 20-30 de minute. După aceea, continui consultaţiile, iar la 11.00 încep cursurile. Iar problemele de pe secţie curg tot timpul, cum aţi şi văzut. Sigur că o viaţă de profesor în România ar putea să se deruleze şi altfel, cum fac, de altfel, alţi profesori: perioadă de consultaţii o dată sau de două ori pe săptămână, cu acces pentru pacienţi, mai puţine vizite pe secţii. Eu fac vizita în fiecare zi.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: