Iulian Mincu, medic diabetolog, promotorul „alimentaţiei raţionale“ în comunism: „Ar fi fost o onoare să fiu medicul preşedintelui Ceauşescu“

Iulian Mincu, medic diabetolog, promotorul „alimentaţiei raţionale“ în comunism: „Ar fi fost o onoare să fiu medicul preşedintelui Ceauşescu“

Iulian Mincu, profesor doctor în diabetologie, fost ministru al Sănătăţii FOTO Adevărul

La cei 86 de ani ai săi abia împliniţi, doctorul docent în ştiinţe medicale Iulian Mincu doreşte să-şi „spele“ imaginea, să lămurească un număr de controverse care gravitează astăzi în jurul numelui său.

Ştiri pe aceeaşi temă

Iulian Mincu nu este un octogenar oarecare, dacă aveaţi impresia că există octogenari oarecare. Nu. Iulian Mincu este doctor docent, fondatorul Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „N.C. Paulescu“, Spitalul Cantacuzino din Bucureşti, a fost preşedinte al Societăţii de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice şi membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Şi, pe lângă aceste afilieri instituţionale esenţiale, Iulian Mincu are, în spate, o experienţă medicală şi politică formidabilă, doar este doctor docent. Iar numele său era prea cunoscut în regimul de dinainte de ’89. Nu doar că a avut puterea de a-i şcoli pe mai-marii diabetologi de astăzi, dar a avut o putere aparte ca profesionist în epocă. Şi a fost o epocă luminoasă, cea mai bogată în realizări plenare pentru profesor, marcată de personalitatea sa proeminentă.

Nu-i nicio exagerare aici, căci profesiunea de diabetolog a fost, din punctul său de vedere, împlinită la cote înalte ale exigenţei ştiinţifice.

Iulian Mincu a avut o ascensiune explozivă în carieră. Nu ascunde acest parcurs care include noi şi noi realizări în muncă şi în viaţă, aşa cum nu-şi ascunde nici afilierea politică. Trebuie însă făcute câteva menţiuni: membru al Partidului Comunist Român a devenit abia în ’56, nu în ’53, nu a fost nicidecum o „lichea intelectuală“, aşa cum mai spun acum unii dintre cei care l-au cunoscut şi au lucrat cu el, ci a fost şef de promoţie, a învăţat, a fost premiat, decorat, recunoscut la nivel naţional şi internaţional. Are şi domnul Mincu renumele său mondial.

Şi-apoi mai sunt amănuntele: dacă n-o lua el de nevastă, e probabil ca soţia sa să fi fost dată afară din facultate, el a fost promotorul alimentaţiei raţionale, nu al raţiilor alimentare, a intrat la facultate în primii 70 de studenţi şi s-ar fi mândrit să fie doctorul lui Ceauşescu, dar n-a fost.

Apoi, mai este acest detaliu preţios: profesorul Mincu îşi vopseşte părul într-o minunată culoare arămie ce se aseamănă izbitor cu cea reporterului din faţa sa. Totuşi, în ciuda acestei apropieri estetice, e dificil să-l întrerupi pe Iulian Mincu. Şi nu doar pentru că nu se cade, ci pentru că doctorul docent are un fir al ideilor de la care arareori se abate. Cum îi stă bine unui intelectual cu o conformaţie riguroasă.

Iulian Mincu este cinstit: ne anunţă de la început că vrea să răspundă „calomniilor“ aduse de medicul şi fostul său „învăţăcel“, diabetologul Constantin Ionescu-Târgovişte. Nu se poate aşa ceva, a fost făcut „lichea intelectuală“ şi acuzat, pe nedrept, că nu are studii, că e parvenit. Şi mai sunt acuzaţiile aduse de medicul Dumitrescu, cel pe care l-a depăşit în liceu, dar care spune aceleaşi lucruri urâte despre domnul Mincu.

Se cuvine, aici, să facem o precizare: Iulian Mincu, Cons¬tantin Dumitrescu şi Constantin Ionescu-Târgovişte sunt toţi, aşa cum recomandă şi numele celui din urmă, din judeţul Dâmboviţa. Au făcut toţi liceul la „Enăchiţă Văcărescu“, în Târgovişte, şi au colindat toţi pe aceleaşi străzi din frumosul municipiu. Acum, însă, în declaraţii publice, în volume de specialitate sau în antologii despre diabet, se înfierează unul pe celălalt. Unul l-a făcut pe altul medic, altul a devenit specialist datorită celuilalt, unul e parvenit, altul nu e recunoscător. E războiul diabetologilor!

 

A fost ministru al Sănătăţii

Numele: Iulian Mincu
Data şi locul naşterii:  21 mai 1927
Starea civilă:  căsătorit, 3 copii
Studiile şi cariera:
În 1953 a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti. Apoi a fost licenţiat şi în chimie-biochimie.
A primit titlul de doctor docent în ştiinţe medicale.
Este membru al Academiei de Ştiinţe Medicale (România), al Academiei de Ştiinţe din New York şi al Academiei de Arte, Cultură şi Istorie din Sao Paulo, Brazilia.
Este cetăţean de onoare al oraşului Louisville (Kentucky, SUA).
Între 1992 şi 1996 a fost ministru al Sănătăţii în Guvernul Văcăroiu şi senator. În legislatura 2000-2004 a fost ales deputat.
Locuieşte în: Bucureşti

De aceea, Iulian Mincu a venit la interviul cu reporterii „Weekend Adevărul“ alături de avocatul său. În primul rând, pentru rigoare – mai ales, pentru rigoarea biografiei sale extinse. 

Prof. dr. Iulian Mincu: Să nu lase pe nimeni să intre în această încăpere! Închide şi a doua uşă! Mie îmi place ziarul „Adevărul“ şi, fiindcă sunteţi foarte tineri şi nu ne-am cunoscut până acum din niciun punct de vedere, am să vă povestesc despre cariera mea.

„Weekend Adevărul“: Domnule profesor, v-aţi născut în Dâmboviţa.
Comuna Luceni, satul Olteni, judeţul Dâmboviţa. Am făcut liceul „Enăchiţă Văcărescu“ la Târgovişte. De la Târgovişte, am venit la Bucureşti, după ce am dat examenul de admitere la Facultatea de Medicină în 1947. Am intrat printre primii 70. 150 au intrat atunci.

Aveaţi afinităţi politice în liceu?
Nimic! Nimic politic, pentru că eram bursier şi pe vremea aceea, nu vă supăraţi, până în 1945, era alt regim şi nu se punea problema de politică. Iar eu am fost premiant în liceu. Singurul lucru de care pot fi acuzat era că, în satul meu, eram printre puţinii care ajunseseră la liceu. Eu eram din satul Olteni, iar oltenii ăştia erau formaţi din foştii panduri ai lui Tudor Vladimirescu din 1820. Veniseră în România din sudul Dunării şi se numeau la început Mincev. Unii au rămas în Mehedinţi, în Oltenia. Din ăştia s-a tras şi stră-străbunicul meu. Ceilalţi au plecat în Moldova, pe la Focşani.












Cariera medicală cum a început?
În 1953, eu mi-am dat examenul de stat. Şi am fost şef de promoţie la examenul de stat. Toţi cei care-şi dădeau examenul de stat erau trimişi să facă stagiul în mediu rural.

Cât dura stagiul, trei ani?
Ăla de trei ani era introdus de cei care erau la conducerea Facultăţii de Medicină, la Ministerul Sănătăţii şi la Ministerul Învăţământului. Eram un tânăr student, nu ştiu cine era atunci. Problema e c-am fost trimis în regiunea Argeş – în ’53 nu existau judeţe. În ’53, în iulie ’53, eu am primit repartiţia la Argeş. Nu m-am dus în armată, pentru că eu fusesem operat de probleme digestive şi eram scutit de serviciul militar. Şi atunci, când colegii mei s-au dus la armată, eu m-am prezentat la regiunea Argeş să-mi ocup postul pentru care fusesem repartizat.

Deci cei care nu făceau armata înainte de facultate trebuia s-o facă după facultate?
Ei terminau facultatea – niciunul nu făcea armată în timpul facultăţii! – şi făceau între şase luni şi un an de armată după facultate. Eu am fost considerat femeie: n-am făcut armata. Odată cu mine au mai terminat, tot ca şefi de promoţie, 9 colegi. La Argeş era medic-şef un fost colonel militar, care m-a repartizat ca medic de circă în comuna Găvana şi, în acelaşi timp, să profesez şi în Spitalul de Adulţi Argeş.

„Nu vă supăraţi!“
Cum era acolo, la Găvana?
Nu vă supăraţi, ţin minte cum era la Spitalul de Adulţi Argeş. La Găvana era o fabrică de confecţii renumită. Eu pe asta o ştiam. Găvana era o comună suburbană. Asta era un mare beneficiu. Era comuna Găvana, această fabrică amplasată pe şoseaua Piteşti-Curtea de Argeş şi pe urmă, ce credeţi?, Spitalul Militar. Pe urmă, era strada George Coşbuc, pe care mi-o aduc aminte pentru că acolo mi-am găsit o gazdă şi am stat la acea gazdă. Eu eram căsătorit, soţia mea nu fusese repartizată în Piteşti, ci la Leordeni. Pe vremea aia, la Leordeni era circumscripţie sanitară. Eu am început să lucrez în spital, iar după-amiază mergeam la Găvana. Comuna era, să ştiţi, deosebit de elevată faţă de celelalte comune. Acum e parte a oraşului Piteşti. Dar n-am stat acolo trei ani.

De ce?
În mai ’56, primesc ordin să mă prezint la Facultatea de Medicină. Dacă vă mai aduceţi aminte, în ’56 a fost o contrarevoluţie în Ungaria.

O fată de preot
A fost revoluţia anticomunistă din Ungaria.
Ăsta era motivul pentru care noi, cei care eram şefi de promoţie, am fost chemaţi. Probabil a cântărit foarte mult şi originea socială. Eu eram fiu de muncitor petrolist. Eram căsătorit însă, din păcate, din anul III de facultate, cu fiica unui preot din comuna Găeşti. Din păcate, acest preot a fost şi închis şi a fost la Canal, săracul, nevinovat. Dar, în sfârşit, eu vreau să vă spun că în anul III de facultate m-am căsătorit cu soţia mea, care e mama fiicei mele, prima mea fiică. Şi soţia mea cred că, dacă nu se căsătorea cu mine în acea perioadă, era dată afară din facultate. Am ajuns să fiu chemat la Facultatea de Medicină din Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti. Vorbesc, deci la mijlocul anului...

În mai ’56.
Mai ’56. Tocmai în perioada în care era această problemă în Ungaria. (n.r. – Revoluţia ungară din 1956 a început la 23 octombrie).

Evoluţia faţă de regim
Unde-aţi ajuns?
Am fost repartizat, prima dată, ca asistent universitar la Catedra de Fiziopatologie, unde era Spitalul Central pe vremuri.

De ce vă chemaseră mai devreme, ce legătură avea cu Revoluţia?
Nu ştiu, pentru că nici măcar nu ştiam pe vremea aia de Revoluţia din Ungaria. Am aflat pe urmă. Care era problema? Voiau să aibă oameni deosebit de bine pregătiţi şi, în acelaşi timp, să se creadă în valoarea lor din punct de vedere al evoluţiei faţă de regimul respectiv. Am stat la Fiziopatologie doar un an. Pe urmă, am fost transferat la secţia de Semiologie de la Spitalul Brâncovenesc şi, după un an, transferat la Spitalul Colentina, care era una dintre cele mai bune clinici de medicină internă.

Fiica mea cea mare, în momentul de faţă, este unul dintre cei mai străluciţi medici operatori în probleme oftalmologice la Dusseldorf. Este şefa unei clinici de chirurgie oftalmologică şi are clientela cea mai strălucită, printre foştii membrii SS care au fost în România şi care aveau o părere foarte bnuă despre felul în care s-au comportat românii cu ei.

Foarte puţin timp aţi stat în fiecare loc.
Nu vă supăraţi, specialitatea mea era de medic consultant de medicină internă. Fiziopatologia făcea parte din pregătirea generală a oricăui medic. Deci m-au dat acolo pentru că nu aveau altul pe care să-l pună. În momentul în care au avut altul, m-au mutat la Semiologie. De ce acolo? E începutul medicinei interne în anul III de facultate. În momentul în care s-au convins că sunt foarte bun pe medicină internă, m-au transferat la Colentina, unde am stat până în 1961. În 1960, eram doctor în ştiinţe medicale. De la spitalul Colentina am fost chemat în 1961 de către rectorul Theodor Burghele şi de către profesorul Ion Bruckner, care era prorector atunci.

Ce i-a determinat să vă cheme?
Eram şef de promoţie. Terminasem facultatea ca şef de promoţie.

Fabuloasele călătorii ale profesorului Mincu în Occident

Ce-aţi discutat cu Burghele?
În 1961 am fost chemat la rectorat. Nu la decanat. Rector în 1961 era academicianul Burghele, şeful şcolii de chirurgie de la Panduri. Acolo era şi Bruckner. Au hotărât că pregătirea mea profesională îmi permite să fiu avansat ca şef de lucrări la Nutriţie şi Dietetică la Spitalul Cantacuzino. Acolo era atunci profesorul Pavel (n.r. – discipolul profesorului Paulescu). În 1961, mi s-a propus dacă vreau să fiu numit şef de lucrări, pentru că se doreşte o schimbare. Pentru asta, rectoratul se gândeşte că se cer cunoştinţe deosebite de chimie, în afară de cele medicale. M-a întrebat dacă eu admit să fac o facultate de biochimie în perioada următoare. Deci, cel care a întemeiat specialitatea de diabet în România a fost, din întâmplare, profesorul Mincu. Profesul Burghele m-a numit şef de lucrări la Clinica de Nutriţie şi Dietetică la 1 septembrie 1961. Dar tot el, care era de faţă cu Bruckner şi cu Ştefan Milcu, mi-a spus următorul lucru: „Noi te facem acolo pentru că vrem să schimbăm specialitatea. Nu ne mai trebuie «Nutriţie şi Dietetică», trebuie să ne modernizăm şi să facem       Profesorul Theodor Burghele
ceea ce este în lumea occidentală: «Diabet, nutriţie şi boli metabolice»“.

Ce-aţi răspuns?
M-am gândit: cum pot să fac o facultate când eu sunt mutat şef de lucrări într-o specialitate nouă? În acelaşi timp, chimia înseamnă foarte multe cursuri şi lucrări de laborator. Profesorul Bruckner a spus: „Ne-am gândit să intervenim la Ministerul Învăţământului să-ţi admită scutirea de cursuri la Facultatea de Chimie, secţia Biochimie şi să frecventezi numai lucrările practice, care sunt obligatorii“. Am admis. Am terminat facultatea în 1965. Cu medie destul de bună!

Dar e cumva un moment...
Staţi puţin! În perioada asta am fost şi şef de lucrări. Lucram cu cursanţi în Nutriţie şi Dietetică. Mi-a fost greu. În ’65 am fost trimis           Profesorul Nicolae Paulescu
în Germania şi în Elveţia – eu cunosc şi germana, şi franceza.

Cum aşa?
Cu sprijinul deosebit al profesorului Burghele şi al profesorului Milcu. În mod deosebit, profesorul Milcu este cel care a insistat la ideea să se facă în România o clinică de diabet. El era endocrinolog. M-am dus în Germania...

Unde în Germania?
În Berlin.

În est sau vest?
Am fost o lună şi, din Berlin, am fost la Köln, la un spital acolo.

Deci în RFG.
Da, vorbesc despre Berlinul de Vest şi în Köln, care e tot în vest.
                                                                                                                   Profesorul Maurice Dérot
De ce l-a ales Burghele pe Dérot?
Aţi mai plecat?
În iulie 1966, profesorul Burghele mă trimite prin bursă de trei luni a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii la profesorul Maurice Dérot – unul dintre marii diabetologi ai Franţei – la Spitalul Hôtel-Dieu din Paris. De ce l-a ales Burghele pe Dérot? Pentru că tot el, în ’61, m-a trimis cu un bolnav la Spitalul Hôtel-Dieu, prin Ambasada Română la Paris. Ca să-l conduc la profesorul Dérot.

Dar avem o întrebare înainte să continuăm acest parcurs destul de savuros al carierei dumneavoastră....
Aşa. Deci eu am terminat o specialitate la Paris, m-am întors în România în aprilie 1967, după ce profesorul Dérot m-a trimis o lună în Elveţia, la profesorul Mach. Şi lui Mach îi datorez, că am făcut soluţiile alcaline şi sistemul de perfuzie alcalin la Geneva.

Totuşi, noi ştim că, mai ales în perioada despre care vorbiţi, românii puteau pleca cu greutate în străinătate.
Nu uitaţi că eu eram atunci fiul unui muncitor membru de partid. Eu am devenit membru de partid abia în 1956. Eu n-am fost membru de partid când am terminat facultatea. În ’56 am devenit membru de partid la Spitalul de Adulţi din Piteşti. Iar eu, când am fost adus aici, s-a trecut peste faptul că am fost căsătorit cu fiica unui preot.
Avocatul Voicilaş (foto): Profesorul Bruckner făcea parte din grupul de medici ai lui Gheorghiu-Dej, care aveau greutate mare.

A fi membru de partid era doar o treabă formală sau implica şi alte responsabilităţi în plus?
Să ştiţi că pe vremea aia, a fi membru de partid, în afară de faptul că dădeai o mică indemnizaţie, nu reprezenta mare lucru. Dar reprezenta, din punct de vedere profesional, extraordinar! Adică nu cred că cineva care a ajuns aici nu era membru de partid. Toţi cei despre care v-am vorbit au fost membri de partid. Cei care au fost aduşi în ’56. Arseni (n. r. – prof. dr. Constantin Arseni, medic neurochirurg care, împreună cu Dimitrie Bagdasar, a dat numele unui spital din Bucureşti) n-a fost membru de partid.

„Am stat trei zile la Rahova“

Domnule profesor, vi se alătură „calitatea“ de politruc, ce să mai ocolim, că aşa zice lumea.
Dar dumneata ştii că eu am fost arestat sub acuzaţia că sunt spion al Statelor Unite?

Cum aşa?
Uite, domnişoară! În ’76 m-am întors din America. În ’77 nu mi s-a mai dat voie să plec, am fost considerat că am fost spion în SUA şi în Germania. Am dat declaraţie la Securitate.

De ce-aţi fost acuzat?
Vă dau declaraţia, să citiţi. Ai stat vreodată la Rahova?

N-am stat, nu, nu.
Îţi urez să nu stai. Am stat trei zile la Rahova. Spion al Statelor Unite ale Americii. Şi mi-au interzis să părăsesc România şi să particip la vreun congres. Eram profesor universitar. Mă gândesc, domnule avocat, să le dăm, pentru lămurire, declaraţia mea. Dumneavoastră trebuie să credeţi în ceea ce scrieţi.

Sigur, tocmai de-asta.
Eu am luat dosarul de Securitate în ’78. (Fotoreporterul pleacă.) La revedere! Îţi urez, dacă te-mbolnăveşti de diabet, să nu te-mbolnăveşti. Deci, au fost nişte oameni din interiorul instituţiei.
Avocatul Voicilaş: Numai puţin. Deci, dânsul făcând specializări în Elveţia, în Franţa, în Germania, venind în ţară, ţinând legătura şi colaborând cu oameni de ştiinţă din aceste ţări, plus America, a fost, cum e vorba populară, pârât de aşa-zişi colegi din spital că ar transmite secrete ale cercetărilor pe care le face aici celor de-afară. A fost luat în vizorul Securităţii.

Deci termenul de „lichea intelectuală“ e folosit pe nedrept...
E defăimarea făcută de Dumitrescu şi Ionescu-Târgovişte. Dumitrescu e din Târgovişte. Eu l-am adus. Eram membru în Comitetul Sindical pe Institut. Dumitrescu a dat concursul ca să intre preparator la Nutriţie şi Dietetică în 1959. Eu eram deja din 1956 în Institut. El fusese medic de circă lângă Târgovişte. Şi pe Ionescu-Târgovişte l-am adus. Ionescu a căzut la toate cele 10 examene la care s-a prezentat! El o spune în declaraţiile lui. De ce l-am adus?
Iulian Mincu la clasa profesorului Dérot, de la renumitul spital Hôtel-Dieu, din Paris

Chiar aşa, de ce l-aţi adus?

Pentru că eu aveam o asistentă şi un asistent foarte buni. Ei îl cunoşteau şi îl socoteau extraordinar. L-am băgat ca dublură pentru un post scos la concurs pentru altcineva. Am reuşit să bag doi inşi pe acelaşi post cu mare greutate. Atunci eram decanul Facultăţii de Specializare şi Perfecţionare a Medicilor şi Farmaciştilor, pe lângă Facultatea de Medicină.

În ce an se întâmpla?
Gândiţi-vă că s-a întâmplat în 1972.

Mai este un moment din ’67, despre care vrem să vorbim. Când a fost pensionat profesorul Pavel. Se spune că l-aţi dat afară din birou, că i-aţi scos lucrurile afară.
În primul rând că asta e născocită de Dumitrescu.

Lăsaţi-l pe Dumitrescu, e mai puţin important. Cum s-a întâmplat în ’67?
În ’67, Pavel a fost pensionat pentru limită de vârstă – împlinise 70 de ani. El era membru al Academiei. Şeful de lucrări Iulian Mincu era atunci trimis la specializare şi se găsea în Franţa şi apoi în Elveţia. S-a întors în România în aprilie 1967, dar profesorul Pavel fusese deja pensionat. Nimeni nu avea cum să-l dea afară. El fusese pensionat de pe linia de profesor, dar rămăsese cercetătător. El a venit în continuare să vadă bolnavii la centrul diabetic, o clădire la marginea instituţiei. El a rămas acolo până a alunecat pe scări în toamna anului 1967. El a căzut şi a plecat, a fost dus acasă şi nu s-a mai întors. Nu s-a întâmplat absolut nimic între noi ca să se spună că a plecat din cauza mea.

„Ar fi fost o onoare să fiu medicul preşedintelui Ceauşescu“

Sunteţi părintele alimentaţiei raţionale.
Haideţi să răspund şi la asta. I-am dat în judecată pe cei care m-au acuzat. Alimentaţia raţională a fost făcută de ministrul Sănătăţii, care atunci era Burghele. El a semnat. Mincu, în acea perioadă, nu a făcut parte nici din comisia de asistenţă! 

Dar aţi scris un volum cu titlul „Alimentaţia raţională a omului sănătos“.
„Alimentaţia raţională a omului sănătos“ nu e făcută de Mincu şi nici de România. E făcută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii după al Doilea Război Mondial şi după cercetările făcute în Suedia. Ea rămâne valabilă şi astăzi.

Nicio legătură cu mâncarea pe cartele?
N-are nicio legătură! În perioada aceea, au apărut problemele de raţie alimentară. S-a confundat alimentaţia raţională cu raţia alimentară. Este o diferenţă colosală.

Dar volumul a fost publicat în aceeaşi perioadă...
Mincu a scris „Alimentaţia raţională“ în 1978. N-are nicio legătură! E o înşelătorie! Raţia alimentară a lui Ceauşescu înseamnă cantitatea de mâncare pe care o mănânci. Or, nu vă supăraţi, dacă Ceauşescu nu vindea atunci alimentele ţării, nu ajungea să fie împuşcat de populaţie.

Asta e altceva. Să revenim. Aşadar, alimentaţia raţională e un lucru bun pentru sănătate.
Mai e încă o problemă deosebită valabilă din punct de vedere ştiinţific şi istoric. Din 1964 până în 1980 alimentaţia a fost foarte bună. Din ’80, începe să scadă din nou, pentru că începe vânzarea de alimente.

Dar cine a impus raţiile?
Cel care lucra, din punct de vedere economic, pe lângă Ceauşescu. Iar el a lansat-o în necunoştinţă de cauză probabil. Nu vă supăraţi, dumneavoastră ştiţi că Ceauşescu a plătit 10 miliarde de dolari atunci? Ştiţi că el a scos aceşti bani din vânzarea de alimente?

Şi-a fost bine ce-a făcut?
Dacă dumneata răbdai de foame atunci, nu ai fi reacţionat negativ? A atins partea cea mai vulnerabilă a populaţiei: stomacul.

Aţi mai fost acuzat că aţi fost medicul lui Ceauşescu...
Pentru mine ar fi fost o onoare să fiu medicul preşedintelui Ceauşescu. Dar nu am fost chemat decât de două ori, în două ocazii. Odată în 3-4 aprilie 1988, când a făcut o precomă hiperosmolară. El suferea de diabet şi era tratat de Dumitrescu, care era şi cuscrul lui George Oprea, prim-viceprim-ministru al Guvernului României. Apoi am mai fost chemat pe 2 sau 3 septembrie.

De ce?
Era dezechilibrat şi, din cele spuse de Dumitrescu, am înţeles că, un timp, la presiunea Elenei Ceauşescu, a încetat să-i facă insulina. Dumitrescu plecase în vacanţă. L-am echilibrat, s-a simţit mai bine. Apoi, a făcut un lucru pe care nu l-a făcut niciodată. M-a luat cu maşina şi m-a dus la Comitetul Central. Am asistat la prima şedinţă a Comitetului Central. Era o mulţumire din partea doamnei Ceauşescu pentru că-l echilibrasem. Pe urmă, până la 22 decembrie, l-am tratat numai eu. Îl vedeam acasă.

O colegă l-a salvat de revoluţionari
Aţi fost în Iran?
Nu. Numai în România l-am tratat. Pe 22 decembrie dimineaţa l-am văzut ultima oară. A venit o maşină, m-a luat de acasă şi la 7.00 eram la CC. În jur de 8.00 i-am făcut insulina şi, de acolo, am fost condus într-un cabinet unde am aşteptat până la 10.30-11.00, când am ieşit pe sală. Acolo m-am întâlnit cu o colegă chiar când au început să pătrundă revoluţionarii. Ea, revoluţionară şi ea, m-a ajutat să plec de acolo.  
             Iulian Mincu (al treilea din stânga), alături de vechi prieteni: Nicolae Văcăroiu şi Sorin Oprescu

După ’89, aţi fost ministru al Sănătăţii...
În iulie 1992, am fost numit ministru al Sănătăţii şi membru al Senatului României. Nu eram membru al partidului atunci.

Partidul Democrat Social Român, că atunci erau mai multe.
Dar făcut membru după ce am fost ales şi numit. Cel care a avut încredere deosebită în mine a fost preşedintele Iliescu, de ce să n-o recunosc.

citeste totul despre: