INTERVIU Cezar Drăgăniţă: „La eliberarea din închisoare, părinţii mei au venit în acelaşi tren, fără să ştie unul de altul“

INTERVIU Cezar Drăgăniţă: „La eliberarea din închisoare, părinţii mei
au venit în acelaşi tren, fără să ştie unul de altul“

Copilăria lui Cezar Drăgăniţă a fost una mai puţin obişnuită: a fost crescut de o bunică, în timp ce părinţii săi erau condamnaţi la închisoare, pentru complot militar şi spionaj FOTO: EDUARD ENEA

Crescut fără mamă şi tată, închişi de comunişti sub acuzaţia de complot, Cezar Drăgăniţă (60 de ani) a ales sportul pentru a se transforma din „copilul de puşcăriaşi“ într-unul dintre cei mai mari handbalişti din istoria României

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Vorbim la telefon. Vrea să vină la redacţie, zice că e mai bine dacă facem interviul acolo. După o oră, ies în parcare şi-l găsesc pe Cezar Drăgăniţă cu privirea în sus şi pumnul ridicat spre cer, ca şi cum ar implora divinitatea: „Băi, unde lucraţi voi? De ce nu mi-ai spus că aşa e aici? Am înghiţit o tonă de praf până am găsit locul ăsta!“. Facem cunoştinţă şi, până să intrăm efectiv în clădirea de birouri, aruncă două glume porcoase şi un banc, de se miră portarii de ce râdem de ne ţinem de burtă. Sus, cere apă. „Să fac ciment din praful ăla“, zice Drăgăniţă. Ies un minut, ca să aduc reportofonul. Când mă întorc, fotograful, rămas cu interlocutorul pentru a-i face nişte poze, râde şi el în hohote, ţinându-se de burtă. Pe parcursul următoarei ore şi jumătate, treaba asta cu râsul în hohote se menţine constantă, izbucnind la intervale scurte de timp. Cezar Drăgăniţă este un povestitor fantastic. În discursul său, se combină, ca în reţeta vreunui chef celebru, ingrediente din specii diferite, despre care, văzându-le la început, ai spune că nu au nicio şansă să se combine în ceva gustos: amintiri dramatice, glume porcoase, lecţii despre sportul de performanţă şi bancuri seci. Şi, totuşi, la final, totul funcţionează perfect. Domnişoarelor, doamnelor şi domnilor cititori, pregătiţi-vă pentru o porţie de râs! Urmează povestea vieţii lui Cezar Drăgăniţă, spusă chiar de el însuşi. Atenţie! Următorul text poate conţine glume şi onomatopee în exces!

 

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut într-o perioadă complicată a istoriei româneşti, decada 1950-1960, iar părinţii dumneavoastră nu erau chiar ceea ce comuniştii numeau „cetăţeni model“. Aţi resimţit, în copilărie, o presiune suplimentară din cauza asta?

Cezar Drăgăniţă: Copilul nu prea face diferenţa în situaţii d’astea. Poate doar în mici contexte, ştiu eu, unu’ mănâncă mai bine, altu’ nu prea… Dar prea puţin. Pe mine m-a crescut sora lui tata, mamă a doi copii şi o femeie fără lipsuri materiale majore. Avea chiar şi nişte mici proprietăţi, nişte vii, care, pentru perioada respectivă, însemnau mult. Nu multă lume se putea lăuda cu aşa ceva, oamenii erau foarte săraci.

Ştiu că nici familia dumneavoastră, tatăl şi mama, nu erau chiar săraci.

Nu, nu. Păi noi am avut un conac, mă rog, bunicii din partea mamei aveau. Fuseseră moşieri, dar li s-au confiscat averile, li s-a luat tot. Bunicul era un inginer renumit, avea salariu 15.000 de lei pe lună. În aur.

În ce perioadă se întâmpla asta?

Când eu eram scrisoare de dragoste, pe lumea cealaltă. Prin anii 1940.

„Tata a vrut să facă o lovitură de stat în 1957“

Tatăl era militar de carieră.

Da, comandantul Armatei a II-a Blindate. Înainte de Al Doilea Război Mondial fusese cantonat acolo, lângă conacul bunicilor, în Salonta. Acolo a cunoscut-o pe mama. Ea era o femeie extraordinară, o erudită. Făcuse şcoala în Franţa, vorbea la perfecţie cinci limbi străine, picta. Era o artistă.

Dar tatăl de unde era?

Din Turnu Măgurele. Era un amestec de români şi sârbi. Aşa am ajuns eu o amestecătură de român cu ceva austriac, ceva ungur şi ceva sârb. Nici eu nu mai ştiu ce sunt.

Ce s-a întâmplat cu tatăl dumneavoastră, de a ajuns la închisoare?

A vrut să facă o lovitură de stat în 1957. Din ce ştiu şi eu, ce mi-a mai povestit în particular. Prea puţin a vorbit despre asta, nu-i prea plăcea să deschidă discuţia. Probabil că nici vârsta mea nu era suficient de adecvată. Oricum, părinţii mei au ţinut chestiunea asta într-un locşor izolat de restul lumii, chiar şi de mine. Poate că le era şi frică de ceea ce aş fi putut să spun mai departe. Eu eram un tip mai coleric, mai recalcitrant în relaţia asta cu comuniştii, comentam non-stop, făceam bancuri… Păi am fost unul dintre puţinii ofiţeri superiori din Armata Română care nu au fost membri de partid. Au vrut să mă facă de nu ştiu câte ori. Şi m-am tot eschivat, m-am sucit, m-am învârtit, ba eram, ba plecam, până am scăpat.

Dar ce v-a zis tatăl? Că a vrut să participe la o revoluţie de stat şi…

Da, cu agenturi, cu de toate. Şi unul dintre complotişti, despre care am înţeles că fusese şi o rudă mai îndepărtată a tatălui, a „ciripit“. I-au legat pe toţi. Condamnaţi la moarte, condamnaţi pe viaţă, până la urmă au scăpat printr-un Decret din 1962. Pe mama şi pe tata i-au ţinut închişi la penitenciare diferite. N-au ştiut nimic unul de altul, nici dacă au murit sau nu. Pe mama, o femeie care părea fragilă la prima vedere, au torturat-o în toate modurile posibile ca să semneze împotriva tatălui.

„I-au smuls unghiile, au pus câinii pe ea“

Ce vă povestea?

I-au smuls unghiile, au pus câinii pe ea… Când atinsese o vârstă, avea momente în care-şi pierdea luciditatea şi începea să povestească. Te cutremurai. O ţineau într-o celulă de doi pe doi, pe nişte gratii, iar pe dedesubt curgea apa. O ţineau aşa cu săptămânile, nu vedea lumina de afară.

Unde se întâmpla asta?

La Miercurea Ciuc. Iar tatăl era la Gheorgheni. Aproape, aşa, pe hartă, dar puteau să fie şi în aceeaşi clădire şi nu aveau de unde să ştie unul de celălalt. În orice caz, când au fost eliberaţi, părinţii mei au venit în acelaşi tren, fără să ştie unul de altul.

Ce mai poveste!

Da, nu ştiau nimic. S-au întâlnit la o mătuşă a lui tata, în Bucureşti. Şi atunci au hotărât ce aveau de făcut în continuare: să rămână împreună şi să-şi recupereze copilul.

În perioada în care fuseseră reţinuţi aţi mai întrebat de ei?

Sigur că da. Dar era o politică d’asta în familie, nu mă puteam bizui pe nimeni. Erau speriaţi de prigoană şi ajunseseră, la părinţii tatălui mă refer, să creadă că din cauza mamei se întâmplase toată nenorocirea. Dădeau vina pe ea. Erau foarte tendenţioşi.

Şi îi ascultaţi?

I-am ascultat o vreme. Până când m-a luat deoparte mama unui foarte bun prieten de familie şi mi-a prezentat lucrurile complet altfel. Ce mi-a spus de fapt, atunci, a fost că, orice s-ar fi întâmplat, s-a întâmplat cu ştiinţa celor doi. Mi s-a schimbat cumva toată optica, fusesem îndobitocit până atunci.

Câţi ani aveaţi când s-au întors acasă?

11 ani. Am fost şi la gară, eram complet paralizat, nu puteam să zic nimic. Treptat, treptat, am început să ne recunoaştem unul pe celălalt, să vorbim. Mama m-a luat imediat, să vadă ce ştiu, ce pot. Bunicii mă crescuseră ca pe o pasăre rară. Casă, curte, făceam tot ce voiam, cu şcoala mai uşor, aşa… Aşa că mama a început, încet-încet, să mă educe: cum se stă la masă, cum se mănâncă, cum să-ţi duci cărţile sub braţ, cum se folosesc tacâmurile în funcţie de felul de mâncare. Tot, tot, tot, refăceam toată educaţia de până la 7 ani.

 

„Când mergeam în canton​ament, citeam câte şase cărţi“


Drăgăniţă, primul din dreapta jos, în cantonament cu naţionala, la Băile Felix FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A LUI NICULAE NEDEFF

Dar de unde venea decalajul ăsta, faţă de copiii de vârsta dumneavoastră? Era doar şcoala sau…

Nu, nu. Şi eu eram mai… altfel. „Copil de puşcăriaş“, aşa apăream în ochii celorlalţi copii. Şi se crease o stare de răutate. Nu-mi mai făceam dreptate prin vorbe. Cum îi prindeam, dădeam cu ei de pământ. Nu exista diplomaţie, înţelegere. Mama m-a reeducat. Cărţi, lecţii, teme… Îmi citea şi apoi mă obliga să discutăm despre ce am înţeles. Voia să vadă ce pot şi să-mi dezvolte şi vocabularul şi capacitatea de a explica celorlalţi ceea ce ştiu. A înnebunit când a văzut că nu puteam să citesc cu viteză. De la ea am prins gustul pentru citit. Dup’aia, când mergeam în cantonament cu echipa naţională, citeam câte şase cărţi.

Ce citeaţi, că m-aţi făcut curios?

Cam tot. Mama mi-a spus un lucru pe care şi eu l-am transmis copiilor: „Citeşti tot ce-ţi cade în mână“. Din fiecare carte înveţi ceva, indiferent cât de grea e sau cât de prost a fost scrisă.

Două biblioteci şi şase geamantane

Oamenii au în general impresia, întreţinută şi de modelele de fotbalişti pe care-i mai vedem astăzi la televizor, că sportivii trag mai tare la antrenamente şi o lasă mai uşor cu partea asta intelectuală.

Nu, eu am citit tot timpul. Şi lucrul ăsta s-a repercutat şi asupra copiilor. Ce să zic acum, fiecare cioară îşi laudă puiul, dar al meu a terminat Medicina, şi-a luat rezidenţiatul şi acum e la Spitalul Elias, de cinci luni. Şi e şi apreciat: dă cu bormaşina, găureşte oase, îi vulcanizează pe ăia p’acolo, îi leagă, le pune mâinile la loc. El e chirurg ortoped.

Aş reveni un pic. Spuneţi-mi un autor care v-a impresionat în mod deosebit.

Louis Bromfield. „Vin ploile“. Pfuuu… Are 1.000 de pagini. În primele 200, e dezastru. Am lăsat-o de vreo 20 de ori. E grea, complicată, până intri în acţiune. După care nu-i mai poţi da drumul. „Cămaşa lui Christos“ (n.r. – Llyod C. Douglas), alta…

Şi dumneavoastră vă cumpăraţi cărţile sau…

Eu, păi da’ cine? Am acasă două biblioteci şi şase geamantane pline. Şi acuma mai povestim despre cărţi, în familie, sâmbăta. La mine e regulă clară. Sâmbăta, toată lumea la grătar! Fiecare dă cum poate şi ţine-te bine! ;

 

„Aruncam cu mingea cum aruncam cu piatra“

 

Campion mondial

Numele: Cezar Drăgăniţă

Data şi locul naşterii: 13 februarie 1954, Arad

Starea civilă: căsătorit, are doi băieţi

Studiile şi cariera:

A absolvit, în 1976, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti.

La 17 ani a fost legitimat la Steaua.

A cucerit 15 titluri naţionale şi 3 Cupe ale României.

A câştigat Cupa Campionilor Europeni cu Steaua, în 1977.

În naţională a debutat la 17 ani, evoluând ca extremă sau inter dreapta.

A participat la patru ediţii ale Campionatului Mondial, câştigând titlul cu România în 1974, la Berlin.

La Jocurile Olimpice a obţinut medalia de argint în 1976, la Montreal, şi pe cea de bronz în 1980, la Moscova.

A mai evoluat în Belgia, fiind şi antrenor de juniori, şi în Portugalia.

Distincţii:

„Maestru al Sportului“ (1976) şi „Maestru Emerit al Sportului“ (1977).

În 2000, a fost distins cu Medalia Naţională „Serviciul Credincios“, clasa a III-a.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

Cum aţi descoperit handbalul?

Taică-miu era topit să mă facă fotbalist. Dar să vă spun ceva! Cu pregătirea fizică pe care o făceam noi, handbaliştii, puteam oricând să ne facem şi echipă de fotbal. Ăştia de la Steaua aveam chiar şi un campionat de fotbal, însuraţii cu neînsuraţii. Meciurile aveau loc după ce se terminau partidele de handbal. Iar la finalul campionatului, se trăgea linie şi învingătorii primeau o masă de la ăia învinşi. Problema aici era că puteai comanda oricât, dar trebuia să mănânci tot. Eu am mâncat, odată, un kil de caviar! Sper că era caviar, nu ochi de hamsii. Chestia era că, dacă nu mâncai tot, plăteai tu masa. Aici mă adusese fotbalul!

Şi visele tatălui.

Da, el îmi luase şi ghete, tot. Avea şi o anumită calitate fizică excepţională. Să vă povestesc ceva. După eliberarea şi reintroducerea părinţilor în câmpul muncii, cum se spunea, tata ajunsese la Pipera, iar mama picta, desena şi sculpta în lemn. Când ne întorceam acasă cu taică-miu, era o stradă lungă în faţa noastră. Îi spuneam: „Hai, bătrâne, facem un concurs?“. Piuuuu! Deci, până la 15 ani, nu era chip să-l întrec. Şi el avea aproape 50. Mai mic ca mine, acu’! Vână! Ce, mă, fugea de parcă avea terbentină-n cur, dacă nu eram atent, nici nu-l mai vedeam. Mă vedea că la viteză sunt mai slab ca el şi tot mă voia fotbalist.

„Eram stângaci. ăsta a fost avantajul meu“

Şi ce s-a întâmplat?

Ce să se întâmple? La Şcoala 95, unde învăţam eu, a venit o antrenoare, o doamnă de la Şcoala Sportivă. Să coopteze jucători pentru echipa de handbal. Eu ştiam ce-i ăla, că mai jucasem în curtea şcolii. M-a văzut stângaci. Ăsta a fost singurul meu avantaj, că în rest aruncam cu mingea cum aruncam cu piatra. Ce paşi? Aruncai când îţi venea bine! Mai făcusem şi nişte atletism. Bine, să-i zicem atletism... Era unul care urla la noi: „Fugiţi, bă!“, ca la luptă. Şi noi fugeam. Aşa, şi ca să revin, doamna asta m-a întrebat dacă nu vreau să fac handbal. Plecam cu tramvaiul, de trei ori pe săptămână mergeam. Treptat, am început să mergem şi în cantonament.

Şi-au dat seama din prima că sunteţi bun sau a durat ceva?

Înalt nu eram, am ajuns până la 1,88, dar exersam mult, îmi plăcea. Îmi făcusem în curte o poartă din două buturugi, aruncam ca disperatul. Slăbisem de puteam să intru în casă pe sub uşă, ziceai că-s şperaclu. După un an, am trecut de la juniori la Divizia Şcolară. Eee, acolo am învăţat despre handbal. Profesorul meu de atunci, Alexandrescu, a fost cel care a vorbit cu Oţelea. „Băi, Cornele, uite aşa şi aşa, am un stângaci.“ Şansa mea era că extrema dreaptă a Stelei de la acel moment, Josef Jakob, avusese un accident, într-un meci, şi a plecat în Germania. Oţelea a venit şi m-a văzut. Şi, foarte important, ştiam foarte multă teorie, ne învăţase domnul ăsta, Alexandrescu. Eram tobă de teorie. ;

 

„Şi am început să dăm cu pumnii în ruşi! Bătaie, nu aşa!“

 

Cezar Drăgăniţă, povestind faptele de vitejie din timpul meciului cu URSS, de la Olimpiada de la Moscova, din 1980 FOTO: EDUARD ENEA

„Weekend Adevărul“: Câţi ani aveaţi când aţi ajuns la Steaua?

Cezar Drăgăniţă: 17 ani. Şi peste juma’ de an am devenit titular. Când am ajuns acolo, aveam o pregătire fizică, de la juniori, de mă puteam integra lejer la primele trei din România. Dar la o oră jumate, cum se făcea la juniori. La Steaua, am dat peste antrenamente de două ore şi jumătate. Ajungeam acasă şi mă simţeam de parcă eram târât de tren. Rupt! Şi când am văzut că-i groasă, l-am luat pe taică-miu să mă ajute. Stăteam în Colentina, lângă cimitir, pe unde trecea tramvaiul 1. I-am zis lui tata: „Băi, bătrâne, trebuie să mă antrenez, trebuie să fac cumva“. El se suia în tramvai şi eu alergam pe lângă. Până la Bulevardul Republicii. De acolo, el schimba mijlocul de transport, până la Intercontinental. Eu, după el! De la Inter, mergeam la Piaţa Romană, de acolo până pe Ştefan cel Mare, iar apoi la Bucur Obor şi trebuia să ajung acasă odată cu el.

Şi cât dura drumul ăsta?

O oră jumate. Şi când ajungeam, stăteam într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul nivel. Bătrânul se suia în lift, eu puneam piciorul pe prima treaptă. Băteam în uşa liftului şi trrrrrrrr, trebuia să ajung primul la etajul 10, să pun mâna pe clanţa de la uşă. Acasă, mama îmi băga două kile de sare d’aia groasă în apă şi făceam cadă fierbinte. Şi atunci aveam şi eu dreptul la o limonadă.

Tatăl era mândru de dumneavoastră?

Cum să nu fie? Tata era fumător înrăit, fuma numai „Mărăşeşti“. I-am adus 7.000 de feluri de ţigări, dar el tot pe ale lui le fuma. Şi când venea la meciuri, nu-şi aprindea nicio ţigară. În schimb, mânca două pachete. De emoţii. În perioada asta, mergeam de la una la alta: când la naţionala de juniori, când la Steaua, când la naţionala mare. Dar aveam o pregătire… Astăzi, vă spun eu cum este. În urmă cu doi ani, mai jucam la o echipă din liga a II-a. O făcusem pentru noi, ăştia, fosilele. Până la pauză, îi călăream pe adversari. După pauză, mureau motoarele. Şi federaţia ne obliga să băgăm nu ştiu câţi juniori. Vă zic atât: nu că nu prindeau mingea aruncată de noi, dar le mai şi umflam nasurile.

Pe vremea când eraţi în echipa naţională cât dura un cantonament?

Păi, fii atent! Pentru Olimpiada de la Moscova, din 1980, am stat în cantonament 13 luni.

Şi nevasta?

Le mai mutam după noi, ce dracu’ să facem? Le ascundeam pe unde puteam. Ce, mă, ajunsesem să ne plictisim de nu mai ştiam ce e cu noi… Începusem să ne batem cu pistoale cu apă. La unu’ din jocurile astea, am umplut coşul de gunoi cu apă. Era unu’, un coechipier, la uşă, aşteptam să intre. S-a deschis uşa, am aruncat coşul plin. Nu era ăla al meu. Era Kunst Ghermănescu (n.r. – antrenor federal şi preşedinte al Federaţiei de Handbal, între 1973 şi 1986). Ăsta, ud fleaşcă, s-a dus la Niculae Nedeff (n.r. – antrenorul echipei naţionale de handbal) şi i-a zis: „Nicule, hai să le mai dăm drumu’ acasă, că au înnebunit“.

Vă văd pontos aşa… Sunt curios, cum era cu dumneavoastră şi cu Gaţu? Cum arăta duetul ăsta?

Cum să fie? O caterincă continuă. Gaţu avea o viziune fantastică. Vedea jocul de dinainte să se întâmple. Îi punea pe toţi în teren, le desena atacul, mergea şnur, gol! Din păcate, după ce a ieşit Gaţu, spre sfârşitul carierei, am prins şi şcoala profesională în handbal, intraseră şi ei. Da’ mai bine nu mai zic nimic. Oricum, după mine, Gaţu a fost cel mai bun conducător de joc din lume. Ulterior, s-a demonstrat că era şi cel mai bun pivot din lume. Când arunca, aveai senzaţia că mingea s-a strâns un pic, cât să intre prin gaură.

Cum era cu viaţa extrasportivă pe vremea când eraţi în activitate?

Domn’e, acuma toată lumea ştie că mai trăgeam şi un şpriţ. Nu beam tării. Bere, mai mult, pentru că berea o corelam cu antrenamentele. Două beri, după fiecare antrenament. După aia, îşi pierdea gustul. Dar poţi să ai tu nu ştiu ce viaţă extrasportivă, dacă nu ai material. Uite, eu am avut un episod, de câţiva ani, în care m-am rupt de handbal. Prin 1991. Mai mergeam la fotbal. Veneau Piţurcă, Iovan, foşti fotbalişti. Veneau în Floreasca, unde jucam noi, câte 300-400 de spectatori. Mă vede Nedeff. Mă cheamă să vin la o echipă din liga a II-a, Solar. Eu deja aveam afaceri cu lemnul, alergam bezmetic toată ziua să rezolv problemele. Veniţi aşa, de la grătar, am ajuns să ne batem la promovare cu echipa lui Oprea Vlase. Meci direct. Înainte de meci, cu o zi, ne-am adunat la o terasă, unde mai mergeam noi, şi am început să punem halbele mici lângă alea mari. Discutam tactică. Cum face halba mare, eu adică, blocaj la halba mică, adică adversarul. Şi, normal, câştigăm şi promovăm! Asta apropo de băut câte o bere şi de nivelul handbalului de astăzi.

Cum a învins România marea URSS

Ce s-a întâmplat la partida aia din 1980, cu URSS, de la Moscova? Părea că va fi un dezastru, după care a ieşit o mare victorie. 9-15, la pauză, 22-19, la final.

Pentru meciul ăla am stat în cantonament 13 luni, cu nişte antrenamente de nu te mai puteai scula de jos. Apărarea a mers bine în prima repriză, între 6 şi 10 metri. Doar că ăştia săreau pe la 13 metri şi făceau mingea ca oul de Paşte, o puneau numai la vinclu. Ruşii aveau un conducător de joc fantastic, Vladimir Belov. Nu marca mult, dar o întorcea şi o învârtea, până te ameţea complet. Ei oricum erau foarte înalţi, când mai şi săreau, ajungeau undeva pe casă. La pauză, toată lumea era deprimată. În vestiar, l-am luat pe Alexandru Fölker. Am intrat în baie, ne-am dezbrăcat în pielea goală şi am intrat în şir, ca nişte lebede. Tiu, tiu, tiu tiu… Când ne-au văzut ceilalţi, au început să râdă în hohote, s-au destins imediat şi am putut pune la punct totul.

Antrenorii ce ziceau?

Ce să mai zică antrenorii? Nimic. Le-am zis eu. „Voineo, treci la coordonatorul ăsta, Vladimir Belov. Dacă se duce să se pişe, te duci şi-l ţii de material!“ Iar noi, ceilalţi, aveam sarcina ca, între 6 şi 12 metri, să nu lăsăm picior de rus. Război civil! Plus, să blocăm extremele. În repriza a doua am revenit. Dar haideţi să vă mai spun ceva despre meciul ăla.

Haideţi!

Noi am beneficiat de o brigadă de arbitri din Danemarca, ceva… Dacă luai adversarul corect, pe piept, fluiera fault şi-ţi mai dădea şi două minute penalizare. În schimb, dacă-l luai de gât, îi scoteai coloana pe gură şi ştergeai cu el pe jos, îţi ziceau să nu mai faci aşa ceva. Şi am început să dăm cu pumnii în ruşi! Bătaie, nu aşa! Am vorbit cu Iosif Boroş. „Băi, te prind ăştia tot timpul 1 contra 2. Fă aşa: dai cu pumnul în primul şi imediat te înfigi în celălalt. Dacă ai prins bine, îl dezechilibrezi pe primul şi ratează pasa. E vorba despre îndemânarea ta aici. Dar plesneşte-l bine!“. Nici nu se reia jocul, că şi-o fură. Îl întorc ăia şi dau gol. M-am uitat la el urât. „Bă, dacă nu ştii să dai în ungureşte, dă, bă, în româneşte!“ Reîncepe jocul şi bang!, intră Boroş în rus de-l culcă cu totul. Îi tremurau ăluia picioarele pe podea, de ziceai că moare! I-a încurcat diodele! Când se ridică, avea un ochi, uite cum e ăla (n.r. – face semn către aparatul de fotografiat, aflat pe masă). „E rău!“, strigă arbitrul. Îi zic: „Păi, mai e bine ceva, în ziua de azi?“. Îi făceau vânt, nu-şi mai revenea. Până la urmă, l-au înlocuit ruşii, ce să facă şi ei? La fel am făcut şi cu extrema dreaptă. I-am mai împuţinat. La 19-19, mi-au dat băieţii o minge, pe contraatac. M-am dus kamikaze cu ea, mă bărbiereau ruşii de pe la 10 metri. Am aterizat prin plasa porţii. „Băi, ai dat gol!“, urlau românii. „Am dat gol? Pe unde am dat gol?“, întrebam. Mă făcuseră carne de mici. Uite, aşa i-am bătut pe ruşi!

 

„Se uitau belgienii la mine ca la maşini străine!“

 

Cezar Drăgăniţă (al patrulea din stânga), alături de echipa naţională, în 1980 FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Când v-aţi lăsat de handbal, oficial?

În 1990.

Şi spuneaţi că v-aţi apucat de nişte afaceri?

Nu imediat. Am făcut antrenorat, în Belgia, Portugalia şi Spania. Ultimul contract, unul foarte bun, era prin Insulele Azore. Dar n-am mai putut. Le-am zis că mi-e frică să locuiesc acolo, că-s insule vulcanice departe de continent, şi am ieşit din fenomen câţiva ani.

Dar cât aţi fost antrenor, eraţi mai dur cu jucătorii? Păreţi un temperament mai vulcanic…

Uneori, uite în Belgia, în 1988. Însă acolo era capitalism, nu puteai să-l iei p’ăla la mişto, că te interpreta imediat. Dar nici eu nu mă puteam lăsa călcat în picioare.

Dar ce s-a întâmplat?

Eee, deveniseră ironici, cu istoria României, că n-avem… În schimb, dacă te înfigeai tu un pic în ei, nu înţelegeau nimic. Trebuia întâi să faci un plan, să le explici ce o să faci, şi apoi să-i iei la mişto. Ei erau cu bancurile. După fiecare meci, mergeam la sala de mese şi începeau să zică bancuri d’astea seci, abstracte. „Bă, la voi în România există bancuri abstracte? Noi, belgienii, suntem comitetul bancurilor seci!“, îmi spuneau. Şi aveau nişte mizerii… „Ce au două găini? Picioarele paralele!“ Ha, ha, ha. Au avut şi unul bun: „Ce faci dacă mergi noaptea cu maşina şi vezi un turc căţărat într-un pom? Te duci la service, să-ţi regleze farurile, că bat prea sus“. Na, bancuri belgiene. Să vezi ce le-am făcut…

Spuneţi-ne!

Le-am zis că le bag un banc abstract românesc. „Unul îşi prinde nevasta că-l înşală. Revoltat, o tunde la chelie, o dezbracă în pielea goală, o descalţă şi o zideşte între şase pereţi de beton. După trei zile, se gândeşte că, totuşi, au trăit fericiţi mulţi ani, poate că nu merită soarta asta. Sparge peretele şi o găseşte spânzurată. Cum s-a spânzurat?“. Le-am dat trei săptămâni şi am scos pe masă 500 de dolari. Dacă găseau dezlegarea, îmi luau banii, dacă nu, le luam eu câte 500 de dolari.

Au găsit soluţia?

Nu, evident. Le-am zis: „Băi, sincer, nici eu nu ştiu care e rezolvarea“. S-au luminat la faţă, dintr-o dată. Pe unul l-a mâncat în fund, să-mi zică că nu se poate, că nu se face aşa… Zic, bine, mă, hai să vă zic dezlegarea. „Când s-a văzut femeia singură, în cutia aia de beton, ideea de a se spânzura îi stătea înfiptă în cap, ca un cui. Găsind cuiul, i s-a luat o piatră de pe inimă. Găsind piatra cu care să bată cuiul, problema a fost ca şi dezlegată. Dezlegând problema, a găsit funia cu care s-a spânzurat“. Ce vorbeşti, mă? Se uitau belgienii la mine ca la maşini străine! Uite, aşa, am biruit poporul belgian, ce să mai… ;

 

„Dădeam o geacă cu 20.000 de lei. Bine o fi?“

 

Drăgăniţă (al patrulea din stânga), alături de colegii de la Steaua, câştigători ai Cupei Campionilor Europeni, în 1977 FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Ce-aţi făcut după ce aţi renunţat la antrenorat?

Am plecat în China. Şi am început să aduc geci din alea cu două feţe, cum se purtau în anii 1990. Aduceam cu zecile de mii. Alea de atunci erau bune tare, după aia s-au subţiat de tot…

Şi mergeau în România?

Vai de capul meu… Vorbeam cu băieţii, le ziceam că eu vreau 20.000 de lei pe geacă. Cu cât o vindeau ei nu mă interesa. Pe mine mă costa o geacă d’aia, cu toate cheltuielile, masă, cazare, vamă, transport, tot, cam 4.500 de lei. Şi o dădeam cu 20.000 de lei. Bine o fi?

După perioada asta cu gecile, ce-aţi mai făcut?

Multe am mai făcut. Şi d’alea şi d’alea. Cu cherestea, export, şi apoi am trecut la exploatare forestieră. Dar la un moment dat, preţurile din domeniu căzuseră şi am renunţat. Ajunsesem de trebuia să fur ca să nu ies în pierdere.

Şi astăzi?

Astăzi, sunt un pensionar. Trăiesc din biata mea pensioară. Da’, lasă, că nu murim noi de foame. Facem ceva şi ne descurcăm cumva, să mai prindem şi ziua de mâine. Doamne ajută! (râde)

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: