Cea mai mare instituţie fotbalistică de după război a dezlănţuit un torent fertil şi neverosimil. O succesiune de generaţii neînchipuit de dotate au răsărit furtunos în bazinul Olteniei şi au iluminat fotbalul românesc. Continentul craiovean a eliminat inhibiţiile provinciei, a reînnodat cu marile şcoli regionale ale Transilvaniei antebelice şi a demonstrat că meritul nu se naşte din dispoziţiile sau subvenţiile centrului.

De la Deselnicu şi Oblemenco la Ştefănescu, Ţicleanu, Ungureanu, Cămătaru şi, mai apoi, Cîrţu, Geolgău, Irimescu sau Adrian Popescu, Universitatea a ţinut-o într-o naştere iepurească de fotbalişti fundamentali. Nu e clar cum şi de ce dar, pentru mai mult de 20 de ani, Universitatea a fost o anomalie fericită. Aproape orice copil născut între Dunăre şi Craiova a venit pe lume driblînd, a păşit direct în echipa Universităţii, apoi la Naţională şi între figurile inegalabile ale fotbalului luat post cu post.

Deasupra tuturor, o figură de suveran adolescent năpădit de daruri: Ilie Balaci.

Nimic nu-l descrie mai bine pe Balaci decît imaginea unei flame pornite să orbească metale şi să taie betoane. Fotbalul lui Ilie Balaci a fost comparat cu alte cazuri de desăvîrşire, de la Dobrin la Hagi şi Marcel Răducanu. Acolo îi e locul dar, pînă şi în camera tezaurului, Ilie Balaci face figură separată. Un amestec imposibil de viteză, forţă, abilitate şi viziune a generat în Balaci o energie invadatoare. Balaci nu dribla, nu pasa şi nu deposeda. Le făcea pe toate dintr-un foc şi cu o explozie care nu admitea replică.

Ilie Balaci a fost întruchiparea activă a dorinţei. O sete de fapte şi victorie, de contact şi cucerire a făcut din Balaci un fotbalist expansionist, un caz rar de român pozitiv şi complet neatent la reputaţii sau ierarhii.

Spectatorul care se chinuie cu aceste rînduri sărace îl ţine minte traversînd prin defrişare Steaua, pe Ghencea, în faţa unor tribune care au renunţat să se mai uite la altcineva. Sau, aşezînd în calea lui Loţi Boloni cea mai moale şi mai vicleană pasă vreodată văzută pe un stadion românesc. Hiper-şutul cu care Boloni a bătut Italia a fost amorsat de aparenta indolenţă a pasei luată de Balaci dintr-un coşmar cu un diavol blond la masa de biliard.

De ce ţipau aproape înspăimântate tribunele la vederea lui Balaci în poziţie de comandă cu mingea la picior? Şi de ce provoca această siluetă de efeb incendiar o ameţeală fără recurs printre adversari? Răspunsul e: dorinţa.

Ilie Balaci a fost întruchiparea activă a dorinţei. O sete de fapte şi victorie, de contact şi cucerire a făcut din Balaci un fotbalist expansionist, un caz rar de român pozitiv şi complet neatent la reputaţii sau ierarhii. Lecţiile de supremaţie predate adversarilor, încrederea aproape nechibzuită şi riscul dus pînă la prăbuşirea casei asediate au existat rareori între cei ce au dictat mersul jocului de fotbal sau al politicii româneşti. Balaci a fost excepţia totală.

Omul a fost ghicit perfect de Corneliu Stroe, preşedintele de club, mintea şi sufletul care au ţinut Universitatera într-o levitaţie ce a sfidat vremurile. Cînd vorbea de Balaci, Stroe închidea ochii şi lărgea un zîmbet de gurmand covîrşit: Ilie? Ilie e cum joacă!

Într-adevăr, Balaci nu era altceva decît prelungirea combustiei care îi regla fotbalul. Decis să ardă şi să lase în urmă dovezi de nemurire, Balaci a sfidat tot. A fumat mult peste sindicatul industriei de tabac turceşti, a făcut din Tigana un francez timorat, l-a plimbat pe Gentile prin toate schemele de distribuţie sub marcaj sever şi, mai cu seamă, a acceptat să se tundă cînd i-a spus-o cine avea dreptul.

Prin 1973, subsemnatul a fost martorul scenei în care numitul Balaci Ilie era un puşti cuminte abia sosit la prima echipă. Vorbea ca o calfă sîrguincioasă cu jupînii Oblemenco, Deselnicu, Ivan. Le spunea „nea” şi nu le ieşea din cuvînt. La un moment dat, apare Oţet, antrenorul. Se face linişte. Oţet se uită la puştan, la pletele blonde şi îi aruncă scurt: Cum ne-a fost vorba? Balaci, tot numai bucle blonde şi speranţe la 16 ani, pleacă privirea şi aşteaptă păsuirea. Tăcere. Oţet: aşa nu intri, mîine, în teren! Balaci: am înţeles, Nea Tică! Şi tuns a fost.

Peste încă vreo 10 ani, la o cafea lungită cu ţigări şi mai lungi îşi reaminteşte tărăşenia şi zice: trebuie să-i asculţi pe ăi bătrîni! Rebelul şi recuperatorul de minuni neîncercate în fotbal era un om dominat de respectul tribului.

Ilie Cuceritorul nu trebuie uitat pînă în ziua în care va apărea altul ca el. Ziua aceea nu va veni.

Măcar atît poate fi dezvăluit: Balaci era un scandal tehnic, dar şi un silitor fără leac. Un timp, autorul acestui palid omagiu, a conversat săptămînal cu idolul lui, înaintea articolelor puse sub semnătura Ilie Balaci. A fost mereu punctual, a răspuns în amănunt, n-a ocolit nimic, a trecut răbdător peste neştiinţa întrebărilor şi a lăsat de fiecare dată în jur detalii şi poveşti pentru un volum.

L-am auzit spunînd lucruri inadmisibile pentru pretenţiile mele de fan idolatru: am jucat prost, Dinamo a făcut ce-a vrut cu noi dar am avut noroc. Sau: la Iaşi, m-a ţinut unul Moldovan de nu ştiam pe unde să respir. Şi: l-am pisat pe Dinu şi nu l-am scos din Procuroare!, dar n-am mai văzut ca el. Ştie! Ne-a mîncat de vii.

După accidentarea nenorocită care l-a scos din fotbal la 26 de ani, avea un aer deopotrivă fatalist şi răsculat: aşa a fost să fie! ştiam că nu apuc să joc la 30 de ani. Ei şi? Lasă că fac eu o echipă!

N-a făcut-o sau abia urmează să se ocupe de ea. Naiba ştie pe unde, dar Balaci nu se va recunoaşte niciodată învins şi nici frică de adversar nu va trăi.

Ilie Cuceritorul nu trebuie uitat pînă în ziua în care va apărea altul ca el. Ziua aceea nu va veni.