EURO, 60 de ani. În căutarea fotbalului pierdut al Bătrânului Continent

EURO, 60 de ani. În căutarea fotbalului pierdut al Bătrânului Continent

Danemarca, echipa care a câştigat EURO 1992. FOTO Profimedia

Au trecut şase decenii de la primul fluier de start al Campionatului European, ani buni, încărcaţi de lacrimi, râsete, aplauze, cartonaşe galbene şi roşii – dar, cel mai important, ani cu fotbal bun şi microbişti fericiţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ideea unui campionat între cele mai bune echipe de pe Bătrânul Continent a încolţit încă din perioada interbelică. În 1927, când lumea începuse să uite de război şi lucrurile păreau să se aşeze, secretarul general al Federaţiei Franceze de Fotbal, Henri Delaunay, unul dintre împătimiţii fotbalului adevărat, îşi prezenta visul în faţa mai marilor sportului-rege. Doar că ideea „rivalului“ său, Jules Rimet, a unui campionat mondial, a fost mai cu vino-ncoace. Delaunay a avut ghinion: visul său nu s-a realizat  în 1930, prinzând contur abia în 1958, la cinci ani după moartea lui. Dar astăzi, pentru echipele europene, numele său este cel mai valoros – trofeul câştigător este numit asemenea lui.

„Păianjenul negru câştiga trofeu

Primul Campionat European a avut loc în 1960, fiind găzduit, desigur, de Franţa. Continentul era dominat de raţiuni politice, iar fotbalul s-a aliniat cu ele: în fazele finale ale campionatului au ajuns să joace trei echipe din blocul comunist. Germania de Vest, – câştigătoarea Campionatului Mondial –, Italia şi Spania s-au retras.

Venite din partea mai răcoroasă a Europei, URSS şi Iugoslavia au jucat prima finală a Campionatului European pe 10 iulie 1960, pe stadionul parizian Parc de Princes. 2-1 pentru sovietici – un meci câştigat de portarul Lev Yashin. Trei ani mai târziu, „Păianjenul negru“, cum mai era supranumit rusul, devenea primul portar care primea Balonul de Aur – premiu meritat din plin, căci la finalul carierei adunase peste 150 de penalty-uri apărate.

O finală roşie

Următorul campionat a avut loc în 1964 şi acesta cu amprentă politică: Grecia s-a retras din competiţie, fiind oficial în război cu Albania. Europeanul s-a disputat în Spania, marcând începuturile fotbalului mare din La Liga. Finala a fost una... roşie. Deţinătoarea trofeului, URSS, întâlnea „La Furia Roja“ (n.r. – Furia Roşie), Spania.  Finala s-a încheiat tot cu 2-1, doar că de această dată în favoarea echipei gazdă – cum ai fi putut să pierzi când toată suflarea stadionului Santiago Bernabeu – de 80.000 de fani –, te aclama? De atunci, echipa Spaniei a devenit unul dintre numele de referinţă ale fotbalului mondial. A trebuit să mai aştepte încă 44 de ani pentru un trofeu european, când golul câştigător al lui Fernando Torres nu a putut fi oprit de portarul german Jens Lehmann.

Cap sau pajură?

Am putea spune că în 1968, campionatul avea vechime, căci fotbalul îşi crease reguli imbatabile. Pe scurt, atunci se juca fotbalul adevărat. Era anul când numărul echipelor care se înscriseseră crescuse de la 29 la 31 – aşadar, fotbalul devenise contagios. Gazda turneului era Italia – şi tot  ea avea să fie şi cea mai norocoasă echipă. În prim-plan, din nou, era Uniunea Sovietică. Semifinala a adus o remiză albă şi un mare semn de întrebare pentru UEFA: Ce se întâmplă acum? Cum se partajăm? Răspunsul a fost simplu: „Dăm cu banul“. Este singura dată în istorie când învingătorul a fost lăsat la mâna norocului. Italia a mers mai departe. Căpitanul echipei, Giacinto Facchetti a rememorat, peste ani, momentul: „Am coborât împreună cu căpitanul rus la vestiare, însoţiţi de doi administratori din cele două echipe. Arbitrul a scos o monedă veche şi am ales pajură. A fost alegerea bună şi Italia a ajuns la finală. Am alergat la etaj, deoarece stadionul era încă plin şi aproximativ 70.000 de fani aşteptau să audă rezultatul. Fericirea mea le-a spus că pot sărbători o victorie italiană“.

Campionatul European din 1968 avea să aibă două finale. Rezultatul de 1-1 din 8 iunie nu a putut decide învingătorul, aşa că suporterii s-au întâlnit două zile mai târziu, tot pe Stadio Olimpico din Roma, să vadă încă o confruntare dintre Italia şi Iugoslavia. De această dată, „Squadra Azzurra“ a câştigat cu 2-0. A fost campionatul premierelor, dar şi al debutului – Johan Cruyff juca primul meci pentru Olanda şi fotbalul mare se anunţa cu surle şi trâmbiţe.

Un Euro pentru toţi

Până să ajungă la formatul pe care îl are astăzi, Campionatul European de Fotbal a trecut prin nenumărate schimbări. În 1984, de exemplu, doar opt echipe mergeau mai departe în grupe – între acestea, pentru prima dată, se afla şi România. Era celebrul campionat care a dat golgheterul all time al competiţiei, Michel Platini – tot el aducând atunci şi trofeul Franţei.

În 1996, echipele s-au dublat. Cele 16 reprezentative mergeau la Euro, nume devenit oficial. A fost anul când Germania câştiga pentru prima dată titlul fără a mai fi despărţită de Zidul Berlinului. Anul 2000 – anul bucuriei pentru români, când reprezentativa noastră trecea mai departe, în faza optimilor – a fost prima dată când campionatul a fost organizat în două ţări, gazdele fiind Belgia şi Olanda. 16 ani mai târziu, Euro devenea din ce în ce mai accesibil – 24 de echipe formau grupele, iar campionatul se desfăşura în Franţa. La aniversarea a 60 de ani de la primul fluier al competiţiei, Euro este găzduit de 11 oraşe din tot atâtea ţări – o sărbătoare a fotbalului european la care naţionala României nu participă.

Euro după 60 de ani, o statistică

Germania şi Spania sunt echipele care au câştigat de cele mai multe ori trofeul: de câte trei ori. Nemţii au reuşit în 1972, 1980 şi 1996, în timp ce spaniolii l-au adjudecat în 1964, 2008 şi 2012. Spania, însă, este singura echipă care a reuşit să îşi apere titlul.

Germania are cele mai multe finale disputate, şase – 1972, 1976, 1980, 1992, 1996 şi 2008. Nemţii sunt şi echipa cu cele mai multe prezenţe la Campionatul European – 12 ediţii.

Olanda este echipa care s-a clasat de cele mai multe ori pe locurile 3-4: în 1976, 1992, 2000 şi 2004.

Germania este echipa care a marcat cele mai multe goluri în istoria Campionatului European (72), dar şi cea care a primit cele mai multe (48).

Spania (1964), Italia (1968) şi Franţa (1984) sunt singurele echipe care au reuşit să câştige Campionatul European pe teren propriu.

Germania şi Portugalia sunt echipele care au avansat din grupă de cele mai multe ori – de şapte ori. Rusia este la polul opus, cu cele mai multe eliminări în faza grupelor, cinci la număr (1992, 1996, 2004, 2012 şi 2016).

Patru echipe debutante la Campionatul European de fotbal au câştigat trofeul: URSS (1960, prima ediţie a Campionatului European), Spania (1964), Italia (1968) şi Germania de Vest (1972).

Câte un gol – atât au marcat Albania, Letonia şi Norvegia la Campionatul European.

Anglia este echipa cu cele mai multe prezenţe la Campionatul European fără să reuşească să câştige vreodată trofeul – englezii s-au calificat de nouă ori, iar de şapte ori au ajuns în sferturile de finală.

România şi Croaţia sunt echipele care au ajuns de cele mai multe ori la Campionatul European fără să se califice vreodată în semifinale – de cinci ori fiecare.

Patru echipe nu au ieşit niciodată din grupe, dar au cele mai multe prezenţe: Austria (2008, 2016), Bulgaria (1996, 2004), Scoţia (1992, 1996) şi Ucraina  (2012 şi 2016).

Germania este echipa cu cele mai multe meciuri disputate în istoria Campionatului European, dar şi cu cele mai multe victorii (26). În schimb, Danemarca şi Rusia sunt echipele care au suferit cele mai multe înfrângeri (14), iar Italia este campioana remizelor (16).

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările