Îi vezi atunci când traversează strada, pipăind cu bastonul alb asfaltul, fără ca semaforul să emită semnalul sonor al intervalului dintre culoarea roşie şi cea verde. Sau împiedicându-se de treptele clădirilor/instituţiilor care nu au piste speciale pentru ei sau pentru invalizii în scaune cu rotile. Sau pipăind cu piciorul gropile din trotuarele în paragină.

Indemnizaţia însoţitorului unui nevăzător este de 1.300 de lei, fie că este membru al familiei, fie că nu. Suma este mult prea mică în comparaţie, de pildă, cu cât câştigă o bonă. Cazurile în care cei fără vedere trebuie să se descurce singuri nu sunt raportate de instituţiile abilitate.

Situaţie dramatică pentru copii nevazatori

Conform ultimelor date prezentate de Agenţia Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi, în România trăiesc 800.000 de persoane cu handicap, dintre care peste 70.000 sunt copii. Numărul neoficial al copiilor este însă mai mare, iar una dintre cauze este aceea că obţinerea certificatului de handicap face parte din birocraţia noastră endemică. Pe de altă parte, doar două treimi dintre copiii cu dizabilităţi sunt înscrişi în sistemul de învăţământ, fie în învăţământul de masă, fie în cel special. Sunt părinţi care refuză să-şi trimită copiii la şcoală, gândind că în colectivitate afecţiunile lor se vor agrava. Se mulţumesc cu indemnizaţia de însoţitor şi speră că Domnul le va arăta calea spre însănătoşirea copilului.

Şcolile normale, deşi conducerea acestora nu o arată pe faţă, opun o rezistenţă continuă primirii copiilor cu nevoi speciale. Inspectoratele şcolare şi Ministerul Învăţământului fie nu cunosc această realitate, fie o ignoră. Discuţia despre integrarea copiilor cu sindromul ADHD sau cu autism, de pildă, în şcolile normale, este palidă şi fără rezultat, deşi e permisă prezenţa unui părinte în clasa în care învaţă copilul. Rezistenţa vine şi din partea părinţilor cu copii „normali”, care susţin că din cauza copiilor cu probleme psihice ora de clasă este compromisă. Memorii peste memorii, discuţii aprinse cu directorii sau cu diriginţii, refuzul de a-şi mai trimite copiii la şcoală bulversează sistemul de învăţământ.

În martie anul acesta, Comisia Europeană a adoptat Strategia privind drepturile persoanelor cu handicap (2021-2030). Obiectivul acestui demers este de a garanta faptul că toate persoanele cu handicap din Europa vor avea aceleaşi drepturi, indiferent de sex, origine rasială sau etnică, religie, vârstă sau orientare sexuală, de a beneficia de libera circulaţie în UE, de a beneficia de şanse egale de acces la viaţa socială şi economică.

De altfel, România are angajamente ferme faţă de UE privind respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. Acestea se referă la trei instanţe importante, şi anume: egalitatea de şanse, incluziunea educaţională şi socială şi participarea  la viaţa publică şi politică.

Incluziunea socială a persoanelor cu handicap, doar pe hârtie

Dar aceste angajamente se regăsesc mai mult în hârţoagele din birourile ministeriale sau afiliate acestora, şi mai puţin într-o realitate în care cine nu e ca noi nu există sau, în cel mai bun caz, ne încurcă.

Să le luăm pe rând. O persoană suferind de un handicap, dar calificată şi funcţională, nu va ajunge, în cele mai multe cazuri, să ocupe o funcţie de execuţie într-o companie/instituţie de stat. Competenţele superioare nu îi vor înlesni accederea la vârful unei ierarhii unde tronează clientela politică.

Despre incluziunea educaţională şi socială am vorbit mai sus. Adaug faptul că, pe lângă handicapul pe care îl are, un copil va dezvolta complexe şi traume care îl vor urmări toată viaţa. Se va simţi discriminat şi acceptat în comunitate doar ca un „tolerat“. Persoanele puternice cu dizabilităţi vor lupta cu monstrul discriminării. Cele slabe vor eşua, uneori în mod tragic. În rândul unei comunităţi, între chemare şi acceptare e o prăpastie de care românii, în general, nu se ating. Este, în mod cinic, biletul lor de trecere prin viaţă.

Acces la viaţa politică a persoanelor cu handicap 

Participarea la viaţa politică a persoanelor cu handicap frizează, pentru unii dintre noi, absurdul. Este, cel puţin în zilele noastre, o utopie despre care multe ONG-uri spun că militează să o transforme în realitate. Avansez ideea că partidele ar avea numai de câştigat dacă ar coopta în rândurile lor astfel de oameni. Prin natura lucrurilor, aceştia sunt luptători cu ei înşişi, dar şi cu cei care vor să-i expulzeze din societate. Cine crede că persoanele cu handicap supravieţuiesc se înşeală. Vieţuirea lor, a multora dintre ei, ar putea fi de invidiat de către noi, cei „normali.“

Se ştie, de pildă, că nevăzătorii au o memorie şi o intuiţie mult peste medie. Instinctul de a face corect următorul pas îi situează într-un fel de prezent continuu.

Exact de acest pas în faţă care să aparţină prezentului duc lipsă cei mai mulţi dintre politicienii noştri.

George Arun - Deutsche Welle