Unde tai şi unde crapă

Nu vă simţiţi, şi dumneavoastră, uşor bulversaţi de ultimul teren pe care s-a mutat războiul politico-economic din societate? Mă refer la defrişările masive din România. În fond, care-s interesele noastre, ca societate, în această dezbatere, şi pe ce se bat politicienii, ONG-urile şi o bună parte din media (putea să lipsească martie din post?). Care-i miza?

În spatele declaraţiilor pompoase sau lăcrămoase se află un proiect de lege – noul Cod Silvic - şi, mai nou, începând de miercuri, intenţia anunţată a premierului Ponta de a emite o Ordonanţă prin care să interzică exportul de masă lemnoasă brută.

Să le luăm pe rând. Noul Cod Silvic, bunăoară, a fost retrimis spre dezbatere Parlamentului de către Preşedinţie cu două reclamaţii: că permite posesorilor de suprafeţe mici de pădure să taie copacii fără control sau obligaţii şi, cea de-a doua, că limitează posibilitatea companiilor de prelucrare a lemnului de a cumpăra maxim 30% din cota de masă lemnoasă care se taie, conform reglementărilor, într-un an, pe teritoriul României.

Cu alte cuvinte, dacă lăsăm deoparte insinuările politice pe care şi le aruncă actorii politici, noul Cod nu-şi propune în nici un fel să reducă numărul de copaci care se taie, ci numai cine să împartă profitul în urma acestei afaceri. Cel puţin, între obiecţiile formulate de Iohannis se numără şi cea privind extinderea obligaţiilor impuse proprietarilor de suprafeţe mai mici de pădure care decid să-şi taie copacii. Varianta PSD, susţinută de premierul Ponta, îi scapă pe sub radar pe micii propietari, care, astfel, vor putea să-şi taie pomii fără să fie forţaţi de lege să reîmpădurească.

Nimic despre limitarea defrişărilor.

Miercuri, premierul Ponta a supralicitat abureala mediatică anunţând că vrea să emită o Ordonanţă de Urgenţă prin care să interzică total, cel puţin pentru o perioadă, exportul de masă lemnoasă brută din România. Singurul avantaj ipotetic al unei asemenea iniţiative constând în perspectiva ca acest lemn să fie neapărat şi prelucrat în România, ceea ce i-ar aduce valoare adăugată, deci niscaiva bani în plus companiilor autohtone.

Din nou, nimic despre limitarea defrişărilor.

Pe acest fond de bulibăşeală informatică, weekendul trecut am văzut inclusiv o serie de proteste de stradă prin marile oraşe. Am rămas, însă, nelămurit în privinţa scopului final al acestor proteste? Sigur, sloganele vorbesc despre principii generoase, însă nici o clipă nu am auzit un discurs clar, despre raţiunile şi revendicările ecologice ale mitingurilor. Care sunt, cu subiect şi predicat, lucrurile care se doresc schimbate. „Să fie bine, să nu fie rău” nu este suficient. E vag şi complet ineficient. Şi nu m-ar mira deloc ca în spatele unora dintre cei care declamă principii generoase dar goale de conţinut să nu se ascundă, de fapt, „activişti” generos remuneraţi de mafiile care luptă pentru controlul acestui business bănos, care îşi trage seva din despădurirea sistematică a României.

Pentru că, din ceea ce am văzut până acum, mai nimeni nu este preocupat să limiteze amploarea defrişărilor. Miza este reîmpărţirea afacerii.