Am plâns-o ca pe nimeni altul. A plânge nu e folosit metaforic, ci în sensul cel mai strict. Oamenii îmi spuneau: «Dar ce-o fi în inima unchiului tău... » însă nimeni nu-şi putea imagina ce era în a mea şi cât de mult sufeream. Am plâns-o pentru că ea trăise atât de mult, încât o credeam nemuritoare.”

A vorbi despre Borges înseamnă a vorbi despre tradiţia familială. Cum spunea scriitorul şi eseistul argentinian Ricardo Piglia, Borges nu putea fi analizat în acord cu categoriile burgheziei. El se măsura după genealogie, după strămoşi.

Borges pune şi el astfel problema într-una dintre poeziile sale: „Necăzând/ ca alţii din sângele meu/ în luptă/ Să fiu în zadarnica noapte/ cel ce numără silabele.”

Miguel spune că îl lua peste picior pe unchiul său pentru că în nuvelele sale încerca mereu să folosească numele Haedo, care avea legătură cu familia lor[1], fiind, totodată, un nume ilustru în Uruguay. De asemenea – adaugă – Georgie le făcea reclamă în textele sale lui Suárez, Soler, Laprida, Lafinur[2]....

M. T. Borges: Şi făcea asta şi cu colonelul Francisco Borges, al cărui nume îl poartă azi gara Borges din Vicente López[3]. Toată lumea crede că e vorba de Unchiul, dar se numeşte astfel după colonelul Borges care a avut o viaţă romanescă şi, de fiecare dată când trec pe acolo, mă emoţionez. Toate aceste nume se află şi în mine. Există şi Generalul Paz, foarte important, ale cărui memorii îmi plac mult. Se pare că mama lui se numea Haedo, dar mi se pare că nu au legătură de rudenie cu noi. Dar când sunt întrebat, spun că da, ca să mă simt rudă cu Generalul Paz, care e un mare scriitor, mai mare decât Lucio V. Mansilla[4] şi toţi ceilalţi... Pentru mine Paz se ridică la nivelul lui Sarmiento. Dar asta e o digresiune.

D. Mecca: Păi istoria se face din digresiuni, nu?

M. T. Borges: Francezii vorbesc despre conversaţia aux tiroirs, adică cu sertăraşe care se tot deschid…

D. Mecca: Tocmai! În nuvelele lui Borges fragmentul e cel care dă stabilitate.

M. T. Borges: Da, e foarte bun lucrul ăsta. Fragmentele, istoriile parţiale...

D. Mecca: De ce crezi că unchiul tău folosea aceste nume ilustre?

M. T. Borges: Nu o făcea ca să se acopere de prestigiu, ci pentru că îi plăcea să se simtă parte din toată această istorie. Se simţea comod acolo. Într-un timp nu-l cunoştea nimeni, nu avea bani, avea o viaţă tristă şi cenuşie. Aşa că se hrănea puţin din aceste amintiri. Acest lucru i l-a inculcat şi bunica mea care era un fel de istorie vie a fluviului Río de la Plata şi care era în stare să vorbească despre epoca lui Rosas[5]. Şi eu am moştenit asta. Zic în glumă că, atunci când o să am 100 de ani, o să vorbesc despre epoca lui Rosas ca şi cum aş fi trăit-o. Voi fi absorbit atât de mult aceste amintiri încât o să cred că le-am trăit cu adevărat. Bunica era o mare povestitoare. Avea o memorie fabuloasă. Avea amintiri ale unor evenimente, precum şi amintiri legate de persoane din jurul mamei sale, al bunicii sale, al unei întregi genealogii ilustre.

D. Mecca: Cine ar fi fost Borges fără mama sa, Leonor?

M. T. Borges: Fără Europa şi bunica mea nu ştim ce ar fi fost. Ar fi fost ori ceva mai puţin, ori un Borges diferit. Ea i-a schimbat viaţa întâi prin călătoria în Europa, unde a învăţat germană, franceză (engleză ştia deja, pentru că era bilingv). Acest lucru l-a făcut să citească autori francezi şi germani. De asemenea a învăţat latină cu un preot. Asta i-a asigurat un fundament cultural enorm. Iar apoi, când a revenit la Buenos Aires, bunica îl ajuta mereu, îl îmboldea, el fiind foarte timid. Tot ce avea Unchiul era talentul la conversaţie şi la scris. Bunica îl tot împingea să dezvolte relaţii, să publice, să scrie. A fost extrem de importantă pentru el şi toată familia. Ea a fost stâlpul familiei.

D. Mecca: Borges şi sora sa, Norah, şi-au petrecut împreună adolescenţa în Europa. Cum ţi-o aminteşti pe Norah?

M. T. Borges: Mama mea a învăţat să deseneze la Geneva. Pentru mine ea era la fel de genială ca şi Unchiul, absolut genială. Era şi foarte retrasă şi timidă. Ştia că trebuie să deseneze, să picteze şi asta a făcut toată viaţa. Lucrul ăsta îi este recunoscut de abia de câţiva ani. Ei doi erau complementari. Uneori nici nu vorbeau. Se înţelegeau din priviri şi rîdeau. Aveau multe jocuri de copii. Se înţelegeau foarte bine. Fiecare cu nebuniile şi ciudăţeniile lui. Erau persoane atipice şi informale. Unchiul o admira pentru că fusese arestată la un protest pe vremea lui Perón. Era foarte curajoasă. Mereu a fost împotriva a ştim noi ce: a tuturor –ism-elor.

D. Mecca: Discutai cu unchiul despre femeile din viaţa sa?

M. T. Borges: Era foarte afemeiat, dar nu prea avea succes… Se îndrăgostea, dar până la urmă nu exista reciprocitate. Se dăruia prea mult. Se vedea de departe că era îndrăgostit. Multe se apropiau de el graţie conversaţiei sale captivante. Astfel le vrăjea şi cred că scriitoarele învăţau mult de la el. Odată s-a îndrăgostit de o femeie pentru că fratele ei fusese omorât cu o macetă la o fabrică din Misiones[6]. Iar de alta pentru că logodnicul ei îşi trăsese un glonţ.

D. Mecca: Crezi că a fost mai îndrăgostit de Norah Lange[7] sau de Estela Canto[8]?

M. T. Borges: De ambele, cred. Mai mult de Estela Canto. Mi-a spus odată că Estela Canto fusese femeia cea mai inteligentă pe care o cunoscuse. Ţinea mult şi la Silvina Ocampo, extrem de inteligentă şi mare poetă. Nu ştiu dacă s-a îndrăgostit de Silvina înainte ca ea să-l cunoască pe Bioy[9]. El o ştia pentru că era prietenă cu mama mea, desenau împreună.

14 iunie 1986

Pe 14 iunie 1986, la 7.47 dimineaţa, la Geneva, a murit.

D. Mecca: Îţi aminteşti momentul exact în care ai aflat de moartea lui Borges?

M. T. Borges: Jucam tenis la clubul de lângă casă. A venit un prieten şi mi-a spus că dăduseră la radio că murise Unchiul. Mi-au trecut prin cap toate amintirile de o viaţă. M-am dus la mama ca să stăm de vorbă despre asta. Am regretat mult amândoi. Mama mea a publicat o scrisoare in ziarul La Nación, celebră… Cred că Unchiul ar trebui să fie înmormântat în cimitirul Recoleta, aşa cum el însuşi spune într-o poezie.

D. Mecca: Te-a apăsat vreodată că eşti nepotul lui Borges?

M. T. Borges: Nu. Presupun că lumea se aştepta ca eu să desenez sau să scriu, dar am făcut alte lucruri. Am produs cărţi, lucrul care îmi place cel mai mult. Am început la Losada, când eram mic, apoi am fost la Ateneo, apoi am revenit la Losada, dar am colaborat şi cu editura Torres Aguero, cu librăria La Ciudad care făcea cărţi foarte fine. Cel mai mult îmi place când soseşte pachetul de la tipar, să-l deschid şi să văd cartea finisată, cu coperta ei, cu mirosul de cerneală proaspătă. E momentul sublim pentru mine. E ca o naştere. Am asistat la multe astfel de naşteri. De peste 60 de ani fac asta.

D. Mecca: Ţi-e dor de unchiul tău?

M. T. Borges: Mi-e dor când văd la cinema un film şi mi-ar plăcea să-l comentez cu el. Sau să facem vreo glumă. Limbajul incluziv l-ar fi scandalizat.

D. Mecca: Am vorbit o oră, 13 minute şi 26 de secunde, Miguel!

M. T. Borges: Demenţial! Niciodată n-am vorbit atât. Mă bucur, pentru că altfel lucrurile astea se pierd. Am vorbit mai mult decât Unchiul.

D. Mecca: Ha, ha! Ca să încheiem, Miguel, ai văzut cum Rafael Nadal l-a învins pe Diego Schwartzman...

M. T. Borges: Da. Nadal este Borges-ul tenisului.

 

Traducere şi note de Justina Irimia

 

 

 

  

 

 



[1] Vărul mamei lui Borges se numea Francisco Haedo.

[2] Personalităţi politice, militare şi culturale argentiniene, ale căror nume au fost alocate unor străzi din Buenos Ares. Poetul şi filosoful Juan Crisóstomo Lafinur (1797-1824) a fost un strămoş al lui Borges.

[3] Oraş din zona metropolitană a capitalei Buenos Aires.

[4] Lucio Victorio Mansilla (1831 - 1913), jurnalist, general şi diplomat argentinian.

[5] Aproximativ prima jumătate a secolului al XIX-lea.

[6] Provincie din nord-estul Argentinei.

[7] Norah Lange (1905 –1972), scriitoare argentiniană asociată cu mişcarea avangardistă din Buenos Aires din anii ’20 şi ’30.

[8] Estela Canto (1919 – 1994), scriitoare, jurnalistă şi traducătoare argentiniană. În volumul Borges a contraluz (1989) relatează detalii intime ale relaţiei sale de tinereţe cu Borges. Romanul La noche y el barro (1962) a fost tradus sub titlul Noaptea şi noroiul la Editura Pentru Literatură Universală, în 1965.

[9] Silvina Ocampo Aguirre (1903 – 1993) poetă şi nuvelistă. Se căsătoreşte cu Adolfo Bioy Casares în 1940.