Timp suspendat. Scriitoarea Simona Sora (Invitaţii ZFR)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Simona Sora
Simona Sora

„Am simţit însă că sîntem ca în romanul Ludmilei Uliţkaia (Cazul doctorului Kukoţki), pe insule diferite, în bule închise, deasupra unor nisipuri mişcătoare. Eu însămi nu mai recunosc aproape nimic în jur.“

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată.

Invitata săptămânii în proiectul Timp suspendat de pe Zoom France Roumanie este scriitoarea Simona Sora *

Bule închise, nisipuri mişcătoare

Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?

E un „timp“ cu care ar trebui să ne obişnuim, măcar teoretic, cu toţii. Teoretic, adică contemplativ. Nu sîntem însă obişnuiţi pentru că, de fapt, nu e un timp, e un fel de situare, de azvîrlire (cum ar zice un filozof) a noastră în ceva care n-are legătură cu nimic din ce ştiam. Am regăsit recent acest spaţiu-timp în partea a doua a romanului Ludmilei Uliţkaia, Cazul doctorului Kukoţki, scrisă fără a se apela la memoria personajelor, la obiectele care le înconjurau, chiar la determinările lor fizico-psihologice sau la nume. E foarte rar... Mie mi-a amintit o experienţă mai veche, de dinainte de 1989: trecusem printr-o mare dezamăgire şi m-am gîndit să-i povestesc pe viu unei bune prietene aflate la Cluj, la cîteva sute de kilometri de locul unde mă aflam eu. În ziua în care urma să plec, prietena mea m-a anunţat că nu va fi în oraş, dar eu pot veni, pot rămîne singură în casa aceea cu o bibliotecă foarte specială, în care ajunsese să locuiască. Am stat cîteva săptămîni acolo, într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni, iar după ce am terminat de citit toate cărţile, am lăsat cheia unei vecine şi am plecat.

Asta am făcut şi acum, într-un Bucureşti cu bibliotecile şi librăriile închise: am citit tot ce nu citisem din propria mea bibliotecă şi apoi am comandat compulsiv (dar bine ţintit) toate cărţile de care aveam nevoie vitală. Am încercat, în acelaşi timp, să vorbesc cu vechi prieteni, despre lucrul ăsta care ni se întîmplă tuturor. Am simţit însă că eram (sîntem) ca în romanul Ludmilei Uliţkaia (partea a doua), pe insule diferite, în bule închise, deasupra unor nisipuri mişcătoare. Eu însămi nu mai recunosc aproape nimic în jur.

Simona Sora

Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

Singura nevoie imperioasă, în perioada asta, a fost să citesc urgent cărţile (scrise pentru mine) pe care n-am apucat să le citesc. Cum cărţile au mediat întotdeauna, în ceea ce mă priveşte, legătura între intim şi extim, am ajuns uşor şi repede la separarea oamenilor (şi evenimentelor publice) de cărţile lor. M-am mulţumit, ca întotdeauna, cu cărţile. În afară de familia mea, n-am văzut pe mai nimeni. Şi cred că m-am exprimat (sau „imprimat“) mai mult pe dinăuntru, adică am visat un soi de vise foarte diferite de visele dinainte. Într-unul dintre ele, din ianuarie 2020, eram din nou la Cluj, în mijlocul unui exod dramatic dinspre cartierul Grigorescu (unde era acea casă cu biblioteca) spre Operă. La un moment dat am simţit nevoia să mă întorc şi pe drum am dat de Ruxandra Cesereanu (pe care o cunosc mai mult din scris) căreia i-am spus să luăm un autobuz. Ea a replicat: „Numai fasciştii urcă în vremurile noastre în autobuz“. Ciudat e că Ruxandra mi-a povestit, după ce i-am povestit visul, că, în copilărie, visa că fuge de „fascişti“. În orice caz, de atunci n-am prea mai urcat în autobuze.

Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

Nu cred că ieşim din izolare: sîntem etanş izolaţi în lumile noastre mici şi înguste. De cîte ori apare cîte cineva care ne arată o cale de a stabili vagi legături între noi, ne transformăm în ironicii/ scepticii/ păţiţii de serviciu. Trebuie însă să spun şi ceva optimist (din bula mea univitelină, fără scăpare): am cîţiva noi prieteni, scriitori tineri, cu care, mai nou, schimb nu doar cărţi (asta ne uneşte: cititul compulsiv, dar hiperselectiv), ci şi opinii critice total lipsite de complezenţă. Despre cărţile noastre, despre cărţi în general, dar şi despre mizeriile şi frumuseţile vieţii. Asta mă ţine încă funcţională.

 

Simona Sora
Simona Sora

Notă biografică

Simona Sora este scriitoare, traducătoare şi critic literar. A debutat editorial în 2008 cu eseul Regăsirea intimităţii (Cartea Românească), ce a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru debut al revistei Observator cultural, Premiul pentru exegeză în proza românească, Premiul pentru debut al revistei România literară, şi a fost finalistă a Marilor Premii Prometheus. În 2009 a publicat eseul Ultima Thule. Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei (Artec, Spania), iar în 2014 volumul de publicistică Seinfeld şi sora lui Nabokov (Polirom).

Primul său roman, Hotel Universal (Polirom, 2012, 2013), a fost tradus în limba croată de Goran Colakhodzic, Ana Brnardic Oproiu şi Adrian Oproiu (Bozicevic, 2015), iar în limba franceză de Laure Hinckel (Belfond, 2016) şi a primit Premiul Academiei Române „Ion Creangă” pentru proză, Premiul revistei Accente pentru proză, fiind totodată nominalizat la Premiul „Festival du premier roman” de la Chambéry-Savoie. A tradus în română literatură spaniolă şi hispano-americană (Carlos Fuentes, Crezul meu; Iván Repila, Băiatul care a furat calul lui Attila; Roberto Bolaño, O povestioară lumpen) şi a fost inclusă în numeroase antologii româneşti de proză scurtă.

În 2020 a publicat romanul Complezenţă. Înălţarea la ortopedie Musafir pe viaţă, la editura Polirom. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite