Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată.

Invitata săptămânii în proiectul Timp suspendat de pe Zoom France Roumanie este scriitoarea Alina Pavelescu *.

Am încetat să mă mai gândesc la singurătate ca la o ipostază romantică

1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită ?

Îl asociez cu teamă, apoi cu oboseală, acum trăiesc un amestec al celor două stări, la care se adaugă nostalgia după vremurile ”normale” dinainte de pandemie. Cu toate că eu nu am trăit cu adevărat experienţa izolării. Am fost dintre cei care au trebuit să organizeze munca la distanţă a altora şi am continuat să merg la serviciu în fiecare dimineaţă, traversând străzi pustii în tramvaie pustii. Peisajul era sumbru, dar sentimentul bizar de a fi unul dintre ultimii locuitori ai planetei nu mă deranja deloc la început. Dimpotrivă, am avut în sfârşit răgazul să observ detalii care până atunci îmi tot scăpau: magnoliile înflorite din parcul de la Pîrvan, schimbarea subtilă a nuanţelor de verde care anunţau apropierea verii, faţadele caselor vechi şi... feţele oamenilor străzii. Iar în acest punct, observându-i în fiecare zi, aproape fără voie, pe oamenii străzii, am cam încetat să mă mai gândesc la singurătate ca la o ipostază romantică.

În prima lună a stării de urgenţă, ei erau aproape singurele fiinţe vii cu care mă întâlneam în drum. Ei, pisicile fugite de-acasă şi vreo câţiva câini vagabonzi. Aşa mi-am putut da seama cât de mulţi sunt în Bucureşti şi cât de singuri: văzându-i cum rătăceau pe străzi atunci când toţi ceilalţi erau la adăpost, nebăgaţi în seamă, neîntrebaţi de sănătate, fără să primească niciun ajutor de la nimeni, oameni pe care, în timpuri ”anormale”, la fel ca în cele ”normale”, toţi ceilalţi se feresc până şi să-i privească în ochi.

Ei bine, faţeta asta a singurătăţii, complet lipsită de romantism, mi s-a părut insuportabilă. Mai mult chiar, mi-a rupt inima. Singurătatea oamenilor străzii nu are în sine nimic melancolic, sau estetic, sau şic, nu seamănă cu singurătatea aşa-zisă ”a poeţilor”, care e o singurătate căutată, adesea de-a dreptul orgolioasă. Şi probabil că tocmai din cauza acestui aspect al său, umil, lipsit de aura eroismului, despre ea nu se vorbeşte aproape deloc. Ce poţi să spui – şi să sune confortabil - despre singurătatea omului care are nevoie disperată de ajutor şi care e obligat să se descurce pe cont propriu într-o societate slabă şi bolnavă? Reflectând la asta, a trebuit să admit că, de fapt, nu virusul în sine mă speria cu adevărat, ci această singurătate forţată a individului în mijlocul unei societăţi alienate. Singurătatea celui care nu are unde să ceară ajutor atunci când are nevoie de ajutor, a celui pe care nimeni nu-l întreabă cum se simte atunci când îl vede zăcând la marginea drumului, care nu contează pentru ceilalţi fiindcă nimeni nu-i cunoaşte nici măcar numele şi nu va găsi medicamentele de care are nevoie sau un loc într-un spital fiindcă nu are suficienţi bani, nu are relaţiile necesare etc.

Sigur, lucrurile astea le ştiam cu toţii şi înainte de pandemie, dar abia acum ne putem da seama cât de intolerabile sunt de fapt. Şi că, între ”noi” şi cei pe care îi numim cu indiferenţă ”oamenii străzii”, nu există, în fond, decât o falsă – şi foarte fragilă – linie de demarcaţie.

Aşadar, dacă vă aşteptaţi să vă vorbesc despre propriile-mi aventuri literare în perioada izolării, îmi pare rău, dar va trebui să vă dezamăgesc. Am fost mult prea tulburată de descoperirea acestei fragilităţi, mult prea indignată în faţa acestei forme de nedreptate. Ştiu că, recunoscând deschis că aşa stau lucrurile, nu reacţionez aşa cum, poate, lumea se aşteaptă de la ”esteţi”, încalc poate frumoasa convenţie a ”stării de spirit poetice”, atât de prizată printre intelectuali, cel puţin în România. Asta e, mi-o asum.

2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o  tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

Nu cred că, fără izolarea din pandemie, n-aş fi devenit conştientă de propria extimitate. De fapt, o ştiam deja, de pe reţelele virtuale de tipul Facebook. La început mi se părea doar o joacă, dar i-am înţeles destul de repede complexitatea. Deşi, e drept, cei mai mulţi oameni care au un profil de Facebook nu prea fac diferenţa dintre extimitate şi exibiţionism, nu e mai puţin adevărat că tot ceea ce alegem să arătăm pe o astfel de reţea de socializare are legătură cu nevoia noastră, conştientă sau nu, de a ne simţi apreciaţi, de a ne creşte propria stimă de sine.

În ce mă priveşte, am constatat în perioada aceasta de izolare socială că simt o tot mai mare nevoie de a mă ascunde de ochi străini. Nu sunt o introvertită, nici vorbă. Nu am avut niciodată o problemă să mă arăt aşa cum sunt, să vorbesc despre mine, să comunic cu alţii. Şi nici acum nu cred că s-a schimbat ceva la mine în mod fundamental, e doar o nevoie de moment: să o las mai moale, să îmi încetinesc ritmul interior, să mă opresc o vreme din vorbit şi să îmi dau mai mult timp de gândit.

Sigur, am continuat să citesc şi chiar să scriu, am continuat să lucrez la romanul pe care îl începusem înainte de primăvara petrecută în izolare, continui să trăiesc, căci viaţa trebuie să continue. Dar am mai puţin chef să vorbesc despre ce mi se întâmplă şi încă şi mai puţin să vorbesc despre mine. Pur şi simplu, cred că e mai bine să-mi dau timp pentru a înţelege ceea ce s-a schimbat în jurul meu. O schimbare care nu e deloc uşor de înţeles, dar căreia sper că voi reuşi, cu timpul, să îi găsesc un sens.

3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

N-aş fi un bun istoric – ba, nici măcar unul mediocru – dacă aş crede că ieşirea din izolare va aduce cu ea o schimbare bruscă a vieţilor noastre sau că, odată ieşiţi din izolare, totul se va relua la fel ca înainte, ca şi când am fi închis rapid o paranteză tristă. Nu, genul ăsta de evenimente nu se termină dintr-odată şi, în general, schimbă faţa lumii pe termen lung. Aşa că lumea nu va fi nici mai bună, nici mai rea începând de mâine, când se va termina pandemia şi, de altfel, nici pandemia nu se va termina de pe o zi pe alta, de asta deja ne-am dat seama.

Cel mai probabil vom avea nevoie de ani buni ca să ne reobişnuim cu lipsa constrângerii, să uităm de frică şi de anxietate. Şi abia după aceea vom putea începe să evaluăm felul în care această experienţă chiar ne-a schimbat.

Mie personal, cel mai mult îmi lipseşte libertatea. Nu eram nici pe departe genul sportiv, nu făceam turism în stil japonez şi nici nu ieşeam prin cluburi la fiecare sfârşit de săptămână, dar era important pentru mine să ştiu că pot face oricând asta sau orice altceva mi-ar mai fi trecut prin cap.

Când se vor termina restricţiile, probabil mă voi duce în Grecia, într-un loc liniştit, cu soare, cu mare, cu multe pisici şi câţiva oameni simpatici. Nimic mai mult, iar în rest, om mai vedea.

Notă biografică

Scriitoarea Alina Pavelescu s-a născut în 1972. De profesie arhivist şi istoric, a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un doctorat în ştiinţe politice obţinut în anul 2009 la Institut d'Etudes Politiques din Paris. A debutat în literatură în 2016, cu romanul Moştenirea babei Stoltz, publicat la editura Herg Benet. În 2019 a publicat romanul Sindromul Stavroghin, în colecţia ”Scriitori români contemporani” a editurii Humanitas.

A publicat proză scurtă şi eseuri în reviste literare şi volume colective, între care: Alegerea, în ”In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine”, coordonată de Marius Conkan, Editura Paralela 45, 2019, Sfânta Paraschiva a păduchilor, în ”Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri”, coordonată de Tatiana Niculescu, Humanitas, 2019, Şcoala vieţii în ”Viaţa pe Facebook. Dau like deci exist”, coordonată de Cristina Hermeziu, Polirom, 2020.