Mucegaiul nu era doar o iluzie olfactivă. Era o realitate pe care mama o acoperise, pe cel mai mare perete din sufragerie, cu o pânză uriaşă, pe care cineva pictase o pasăre albă, gata să zboare. Am crescut cu alegoria libertăţii bine înfiptă în minte, singura imagine pe care o am despre epoca lui Ceauşescu în sufrageria noastră este pasărea asta, în zbor. La poalele ei, mama ştergea în genunchi, cu răbdare, mucegaiul, în fiecare iarnă. Tot clorul pe care l-a înghiţit în acei ani, împreună cu rotocoalele de lână netoarsă, care i se strecurau încet în plămâni, în timp ce tricota pardesiuri pentru doamnele care ne aduceau roţi de caşcaval şi pachete de unt, lipite cu bandă izolatoare de corp, pe sub haine, s-a evaporat într-o poveste a curajului şi a supravieţuirii.

Tata făcea trei schimburi la fabrică, mi-l amintesc mereu obosit. Zilele noastre cele mai fericite erau când făcea schimbul trei. Erau zilele când tata era acasă, râdeam o grămadă împreună, meşterea lucruri pentru frati-miu, repara una-alta prin casă. Mai târziu am aflat că erau zilele în care pe lumină ar fi trebuit să doarmă, pentru că toată noaptea muncea. Dar nu mi-l amintesc pe tata dormind.

Mama a fost cea care a spus prima „să nu vă fie frică. Suntem liberi”. Apoi a început să plângă încet, să râdă încet, blând, amestecat, mângâindu-ne părul şi fruntea. N-am înţeles aproape nimic din ce făcea sau vorbea, dar m-am dus în sufragerie şi m-am uitat mult la pasărea aia. Eram convinsă că a doua zi dimineaţă, când mă trezesc, nu o mai găsesc acolo. Ştiam că mama nu minte şi, instinctiv, mă gândeam că libertatea asta era pentru toată lumea din casă. M-am bucurat atunci cel mai mult pentru ea.

Anii de tranziţie au însemnat tot felul de lucruri foarte departe de ce-mi imaginam eu despre libertate. Tata făcea doar două schimburi, dar era la fel de obosit. Bani de cărţi pentru şcoală nu erau, apă caldă am primit la bloc mulţi ani mai târziu. Prima dată când a curs pe ţevi era roşie arămie, am umplut o cadă, mi-aduc aminte că am stat cu frati-miu să ne zgâim cum se adună, băloasă, până la buza de sus a căzii şi el zicea să fac eu baie prima, că ăştia sigur au omorât un om pe undeva. La un moment dat mama s-a angajat şi ni s-a părut trădătoare, apoi s-a îmbolnăvit şi a slăbit 15 kilograme în două luni. Tata devenise o umbră neagră, dar tot se ducea la fabrică şi de acolo ne aducea bocanci cu care mergeam, iarna, la şcoală.

29 de ani mai târziu trăiesc într-o casă din inima Bruxelles-ului care are pe perete un tablou pictat de mama, cu o aripă de pasăre care pleacă din lavă, trece de mare, străpunge linia orizontului şi se înfige, undeva, în spaţiu. Am ajuns aici dintr-o ţară peste care cineva a tras o pânză uriaşă, cu Răpirea din Serai sau cu Ali Baba şi cei 40 de hoţi. La poalele ei, nişte milioane de oameni stau în genunchi şi şterg mucegaiul, cu răbdare. Unii cad. Alţii pleacă. Alţii îşi mângâie pe creştet, cu blândeţe, copiii rămaşi fără medicamente în spitale şi le spun „să nu vă fie frică. O să fie bine.” O mână ţine mâna care crede în promisiunea unui părinte, în cuvântul lui, deasupra oricăror securisme, bolşevisme şi minciuni ale vremurilor. Cealaltă mână freacă, înjurând printre dinţi, peretele de pe care se scurg balele şi putregaiul celor care fură şi fac politică, fură şi fac legi, fură şi promit şcoli, spitale, pensii, salarii, o viaţă mai bună. Freacă, pentru că sufletul de alături nu ştie că nu mai sunt medicamente. Nici de ce. Sufletul de alături se bate pentru viaţa pe care el, părintele acela, i-a dat-o, şi nu vede mucegai. Vede pasărea albă.

N-am avut niciodată curaj să mă uit în ochii mamei şi să o întreb, după atâta suferinţă: suntem liberi? E ca şi cum aş acuza-o că ne-a minţit. Şi n-a făcut-o, a avut doar demnitatea să sufere şi să tacă. Dar mă întorc acasă să vă privesc în ochi şi să întreb: suntem liberi? Mai staţi mult în genunchi, să ştergeţi zoaiele lor? Ridicaţi-vă în picioare, odată, şi aruncaţi pe foc ţoalele care îmbrobodesc minciuna asta nesfârşită în care trăim, bolnav, cu toţii. Ridicaţi-vă, drept, în picioare. Cu o mână în mâna care crede în promisiunea unui părinte, a unui frate sau a unui prieten şi cealaltă pe ştampila de vot. Pe hainele pentru ieşit în stradă. Pe scrisoarea în care îi anunţaţi că nu le mai plătiţi un leu la bugetul de care-şi bat joc.

Crăciun fericit, mamă, tată, promit că ăsta e ultimul an când fac sărbătorile departe de voi. Au trecut 29 de ani, e timpul să facem libertatea asta să fie.