Preferi să baţi drumul lung, decît să intri în caruselul ipocriziilor care pavează drumul către scurtătură. Visezi că te afli într-o societate în care lucrurile merg de la sine.

Apoi te trezeşti. În realitatea în care deschizi ochii, vezi că lucrurile stau cu totul altfel. În România reală treburile merg gresate, iar faptul că refuzi să-ţi dezvolţi mecanismele necesare lubrifierii rotiţelor nu este chiar un avantaj. E, mai degrabă, un handicap.

Căci trăim într-o societate unde micile aranjamente sînt la ordinea zilei. Trebuie să ştii, la o adică, cum să perii anumiţi umeri şi cum să te ai bine cu cît mai mulţi oameni. În special cu cei pe care nu-i agreezi în mod deosebit. Să-ţi creezi în permanenţă plase de siguranţă. În România, încăpăţînarea de a-ţi rezolva de unul singur problemele, de a urma regulile şi de a nu pica în păcatul ipocriziei – zîmbind adică pe faţă şi înjurînd pe la spate – costă.

La noi, a te face frate cu dracu pînă treci puntea este aproape o valoare tradiţională. Ceea ce enervează pe scena politică, se practică, de prea multe ori, în ograda personală. Bineînţeles, că ne indignăm cînd vedem oameni incapabili puşi să ne conducă. Cînd miniştrii sînt numiţi din interese de partid şi nu pe merite, ne apucă pandalia. Ne şi amuzăm, bineînţeles amar, cînd vedem ifosele de lideri ale unor incompetenţi, revoltîndu-ne totodată contra ageamiilor cărora, odată, ce li se pune în braţe puterea, devin zbiri pe tarla.

Citiţi continuarea pe dilemaveche.ro.