Patria noastră mirobolantă e doldora de paraleli şi, de fapt, cu toţii am fost adeseori cam „pe lângă”. Când toate ţările din Europa de Est făceau revoluţii anti-comuniste, noi i-am pe votat Iliescu şi pe-ai săi democraţi de-a-ndoaselea. Dar nu era prima oară în istorie când eram „pe lângă” cu liderii politici. De la meşterul ciubotar care s-a ridicat peste nivelul sandalei sale, la ignoranţii pe mâna cărora am încăput astăzi, există o trăsătură specifică a noastră, care este abilitatea nenorocită de a alege în funcţii de răspundere tot felul de paralelişti.

Paralelul ştie să turuie felurile cuvinte cheie, te poate îmbrobodi la televizor cu fraze învăţate pe de rost şi te abureşte cu ceai rece, folosind concepte scoase din context. Poate şi pentru că „paralelistul” e o specie autohtonă care creşte cu ajutorul incompetenţei, paralelii s-au susţinut unii pe alţii pentru a forma o adevărată contra-elită a paralelismului naţional.

Nu ştiu dacă există statul paralel, dar e sigur că trăim într-un stat al paralelilor.

Paralelul nu e numai în politică. El este individul mereu „pe lângă”. Fie dă cu bota în baltă şi calcă în străchini, fie vorbeşte aiurea, dar o face cu aerul de mare priceput. Aşa este premierul, şeful administraţiei paralelilor, care ne explică cum este România culmea economiei mondiale, cum creşte prosperitatea în ţara noastră ca viteazul din poveste, în timp ce echipa pe care o conduce pune frâne fiscale şi administrative economiei reale.

Exemplari pentru paralelismul politic care ne caracterizează sunt feluriţii miniştri care, de îndată ce ajung în funcţie încep să întoarcă totul pe dos, pentru că paralelul este cel care trăieşte în cu totul şi cu totul altă realitate decât compatrioţii săi.

Paralelii aceştia au creat statul de-a-ndoaselea urmând cu sfinţenie regula paralelismului: „Nu aşa, că invers!”

Din păcate ultimele decenii nu au făcut decât să confirme faptul că că trăim într-o patrie a lucrurilor făcute mereu pe dos şi că, încă o dată, blestemul meşterului Manole însoţeşte istoria noastră colectivă. Pare că nu suntem în stare să facem altceva decât să stricăm ce au făcut alţii, iar la întrebarea „ce trebuie să facem?” singurul răspuns al responsabililor statului de-a-ndoaselea este: „să facem invers decât până acum!”


Această strategie a lui „viţăvercea”, de care râdea trist şi Caragiale, caracterizează politicile guvernelor României contemporane. Apogeul acestei forme de guvernare pe de-a-ndoaselea a fost atins de actuala guvernare PSD, care a întors cu fundul în sus tot ce a putut, de la politicile fiscale, la strategiile din educaţie Tehnicile paralelilor par adeseori scoase din arsenalul unui copil îndărătnic, care face prostii numai pentru a se pune de-a curmezişul, care strică numai pentru că poate să o facă.

Iar când în România lucrurile par să se aşeze, să se normalizeze, să ia o direcţie coerentă, se găseşte un paralel care să întoarcă totul pe dos.

De aceea la noi niciun proiect pe termen lung nu funcţionează. Dacă avem un plan pentru modul cum trebuie să se deruleze educaţia, atunci va veni un paralel şi va face ceva de-a-ndoaselea.


Dacă avem politici economice care dau rezultate, paralelii se vor sesiza şi vor răsturna ceea ce mergea bine, făcând totul viţăvercea. Dacă un domeniu funcţionează cât de cât, atunci un paralel ajuns şef va veni cu o idee „pe lângă” şi va strica orice e bun.

Cât timp statul român va fi condus de conspiraţia paralelilor nu vom putea ieşi din blestemul lui „orice zidea, noaptea se surpa... lucra în zadar”.