N-aş zice că-i chiar aşa, căci poate că doar mi se pare. Poate c-am îmbătrânit fără să-mi dau seama şi am început să gândesc „ca babalâcii”. Poate că am ajuns să-i judec pe oameni după nişte standarde vetuste, pe care cândva le blamam. „Deh, vârsta, maică!”, se scuza bunica atunci când nu înţelegea ce este şi ce face vreo tehnologie nou apărută.

Doar că pe mine nu mă frământă gadgeturile şi tehnologia. Pe astea – slavă Domnului! – încă le înţeleg. Ceea ce mă apasă de la o vreme este impresia tot mai acută de senilizare morală a poporului român. Ceva pare să nu funcţioneze cum trebuie în delicatul şi complicatul mecanism care stabileşte (la urma-urmelor, normele morale sunt chestiuni subiective, convenţionale) un ipotetic cod al bunei cuviinţe.

Contrar a ceea ce credeam eu – mai exact, că normele morale sunt cumva inflexibile, iar eventuala lor modificare ţine de un proces mai lent ca digestia unui şarpe boa cosmic, căci se petrece într-un orizont de timp ce însumează mai multe generaţii – românii au devenit extrem de volatili în a-şi formula, expune şi, evident, renega valorile de bază.

Până mai acum vreo cinci zile, ca un fel de ţigară de după (zbuciumul alegerilor), se vorbea înflăcărat (şi cam artificial, cred eu) despre toleranţă. Era la mare trend să fii tolerant. Şi să-ţi iubeşti aproapele, chiar de-i el român, ungur, rus, gay, alb, negru, albastru, verde, tâmpit, genial, pro-psd, anti-psd, înalt, scund, gras, slab samd. Am citit atâtea pseudo-cugetări pe tema asta că aş putea scrie o carte. În multe volume.

Echilibrul acesta mirabil s-a rupt însă, brusc, dintr-un motiv despre care nu credeam să mai aud vreodată: naţionalismul împins până dincolo de limită. Credeam că treaba asta sordidă s-a dus în mormânt odată cu Vadim şi că n-o să mai avem parte de încăierări absurde, care nu au legătură cu logica, ci cu latura patologică a minţii umane. M-am înşelat.

Deodată, toată furia naţionalistă pe care o credeam cenuşă s-a aprins undeva, într-un spaţiu care, prin însăşi definiţia sa, ar fi trebuit să fie „no man's land”: cimitirul eroilor din Valea Uzului. Pariez că 99,99% dintre locuitorii teritoriului României nici măcar nu auziseră vreodată de Valea Uzului. O vale a plângerii (la propriu) situată într-un teritoriu ce a fost vreme îndelungată al nimănui dar care, pe nebănuite, a ajuns un fel de piatră din capul unghiului pentru facţiunile extremiste din România.

În fapt, Valea Uzului este un cătun minuscul ce ţine de comuna harghiteană Sânmartin. Are vreo 14 case, dar numai TREI locuitori. Toţi secui. Cât se poate de firesc, localnicii îşi numesc aşezarea „Úzvölgy”, iar nimeni nu are de obiectat. De altfel, până la Înălţarea Domnului din 2019 niciunui român nu-i păsa de Valea Uzului. În valea asta dintre munţi, la care se ajunge pe un drum cu pietriş, lung de 20 de kilometri, nu există electricitate, apă curentă, internet sau alte mofturi moderne. Nu-i prilej de turism, nu se pot face afaceri, nu-i mai nimic de furat.

Dar să nu ne pripim. Acolo există un „magnet” latent, bizar, care doar aştepta ocazia potrivită pentru a ieşi la iveală: cimitirul în care-şi dorm somnul de veci mii de ostaşi - unguri, austrieci, români, cehi, slovaci, ruşi, germani – căzuţi în Primul şi în Al Doilea Război Mondial. Unii sunt ştiuţi după nume, alţii sunt anonimi. Cei mai mulţi au o cruce la căpătâi. Însă sunt şi alţii, care n-au avut norocul ăsta. Zac în morminte neştiute, ba chiar – zis unii istorici – în gropi comune. Luptele au fost cumplite în zonă, mai ales în 1916.

Cimitirul de la Valea Uzului a fost, la început, loc de îngropare pentru morţii din armata austro-ungară. Apoi, după ce Primul Război Mondial s-a încheiat, românii au adunat morţii de prin vâlcele şi i-au îngropat alături de foştii duşmani. Nu mai exista vreun motiv să nu stea alături... Mulţi n-au mai putut fi identificaţi nici măcar după uniforme, căci au zăcut şi doi ani prin râpe, pradă lupilor şi vulturilor.

În mod normal, Valea Uzului ar trebui să fie, pur şi simplu, o vale a Plângerii. Nimic mai mult. Jalea nu are naţionalitate. Jalea nu-i membră a UDMR şi nici ALDE (enumerarea acestor partide, veţi vedea, nu-i întâmplătoare). Durerea apasă la fel şi în ungureşte, dar şi în româneşte. Asta, evident, după cutumele morale pe care eu le credeam, în naivitatea mea, valabile oricând.

Principiile acestea nu funcţionează însă în Valea Uzului, teritoriul strivit între orgoliile alimentate cu kerosenul urii de primarul UDMR din comuna harghiteană Sânmartin şi edilul ALDE din oraşul băcăuan Dărmăneşti. Ei susţin de fapt, bătălia sinistră pe ciolanele putrezite ale unor oameni care au murit în numele unor orgolii naţionaliste alimentate de jocurile europene ale Puterii.

Fiecare tabără îşi revendică exclusivitatea asupra cimitrului. Iertată să-mi fie comparaţia, seamănă cu două găşti de interlopi care se ciomăgesc pentru întâietate la uşa unui bordel. Disputa nu contează, de fapt, pentru nimic, însă „principiile” sunt mai presus de logică, iar furia, bine alimentată prin conducte politice, se revarsă plenar.

Coana Europa se uită năucă la noi, căci în vremea asta, în care toleranţa post-creştină a trimis la coşul de gunoi antagonia naţionalistă (chiar şi controversele legate de identitatea de gen par deja desuete), în România mai există oameni care cred că esenţa existenţei lor este să pună o bucată de cârpă cu colorile naţionale pe nişte cruci de la căpătâiul unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată, dintr-un loc uitat de lume, în care n-au mai ajuns vreodată. „Odihna veşnică” a devenit un moft. Trăiască extremismul mortuar!

În loc să oferim lumii acest spectacol sinistru, poate că ar fi mai bine să folosim energia pentru a face bine. Ar fi fost frumos să vedem românii şi maghiarii, cot la cot, făcând curăţenie în cimitir. Simplu, în tăcere. Dar unde-ar mai fi fost distracţia, nu? Faptul că românii se mobilizează pe internet (adică la vedere, ostentativ), sub nişte „umbrele” extremiste şi politicianiste, pentru a sfida o minoritate, este ruşinos. La fel de ruşinos este că politrucii din cealaltă tabără, mirosind oportunitatea creşterii capitalului electoral, incită maghiarii „să ia atitudine”. Atitudine la ce?

Niciunul dintre cei care au făcut „lanţ uman” în poarta cimitirului, pentru ca românii să nu poată intra, nu-i din Valea Uzului. Niciunul nu are o rudă acolo. Totul e din principiu. La fel, niciunul din românii care au bătut atâţia kilometri până acolo nu are morţi în acel cimitir. Aş paria că, până acum, nu au aprins vreo lumânare şi n-au mai pus fâşii tricolore la vreo cruce de erou necunoscut, deşi sunt cu miile în Bacău, Vrancea şi Neamţ. Naţionalism tâmpit, de paradă!

Pare un fapt divers. Dar nu este. Avem un simptom al unei boli chiar mai grave decât extremismul. Avem un simptom cert, hâd, al prostiei. Boală veche, fără leac. Toată această tevatură sinistră este un efect al României demente, sfertodocte, cotropită de ideea anarhistă că structurile sociale, legile şi normele morale sunt nişte lucruri detestabile.

Fiecare e cel puţin rege pe wall-ul lui de pe Facebook şi – de ce nu? – pe întreg mapamondul virtual. Aşa că dă cu toate cele de pământ, că prea a suferit el în viaţă fiind obligat să-i respecte pe cei mai deştepţi, pe cei mai vârstnici, pe şefi, pe femei şi câte şi mai câte. El n-a vrut niciodată asta, dar uite că acum e liber. Zburdă pe internet aşa cum e el, cu caracterul nud, cu înjurătura şi nesimţirea la îndemână.

Asistăm la o simfonie a prostie. O globalizare a demenţei. Cam asta avem. Şi n-aş putea paria că nu merităm ceea ce avem. Sau, cum a spus-o deja un „emanat” al democraţiei noastre superbe, deputatul Rădulescu-mitralieră, „Daţi în cap, violaţi, că de azi ăsta e trendul în România”. Nec plus ultra... Chiar dacă nu-s deloc de acord...