Rolurile presei s-au transformat radical faţă de epoca în care jurnalistul trebuia să verifice informaţii, să informeze echilibrat publicul şi să-şi educe concetăţenii. Acum „regula de aur”, care pare că se învaţă încă de pe băncile şcolilor de presă, este cum să smulgi cât mai multe lacrimi, nu cum să aduci cât mai multe argumente. Chiar şi presa de calitate (sau „quality”, cum le place unora să-i spună) a devenit în România o sub-categorie a telenovelelor.

Aşa se explică de ce un ziarist poate avea o luare de poziţie publică în care-şi loveşte sub centură colegii, acuzându-i (de parcă ar fi adversarii săi politici) că telespectatorii lor merg prea des la toaletă. La rândul ei o altă ziaristă, şi mai înverşunată, îi dă la gioale „adversarului”, contra-atacând fără argumente, făcând un apel grotesc la copilul primului ziarist ce fusese deranjat de vârsta susţinătorilor competitoarei sale. Apoi o ţară întreagă se inflamează, prieteniile se rup şi relaţiile se încheie pentru nişte schimburi de înjurături, care nu mai au nimic de-a face cu presa.

De unde ni se trage? Vorbim despre un proces care durează deja de mai bine de 25 ani - potentaţii mioritici nu şi-au cumpărat numai fabrici şi uzine, maşini de lux şi vile somptuoase, ci au achiziţionat la bucată şi angró presa din România. După cum au scos la iveală răscolirile DNA prin haznaua mediatică de la noi, în ultimul timp ziariştii s-au transformat în agenţi publicitari, în promoteri politici şi chiar în agenţi imobiliari pentru diverse grupuri de interese. Am aflat astfel cum o ministresă dădea telefoane acestui tip de „ziarişti” şi le comanda ce şi cum să se scrie despre ea. Un primar dintr-un orăşel de provincie îşi ameninţa adversarii cu publicarea unor informaţii compromiţătoare prin intermediul publicaţiilor pe care le controla. Iar diverse grupuri de „ziarişti” se ocupă în continuare cu şantajul cel mai primitiv, cerând bani pentru tăcere sau ameninţând cu compromiterea, în maniera grupurilor mafiote.

Din păcate, de prea multe ori, jurnaliştii de la noi sunt doar nişte instrumente de presiune. Ei sunt nişte rakeţi cu instrumente mediabătăuşi de presă, angajaţi mai degrabă pentru abilităţile lor de karatişti ai cuvintelor de ocară, decât pentru gradul lor înalt de responsabilitate socială şi probitate morală.

Senzaţia că asistăm la tembelizarea generalizată a României prin mass-media este acum tot mai acută. Scandalul a devenit principalul mijloc de a genera conţinuturi şi de a atrage audienţe. Nu mai suntem nici măcar în idilica (dar la fel de idioata) perioadă a fonfleului de presă, cunoscut în limbajul de specialitate în sub numele de „flak”. Nu mai este vorba numai de „inventarea” unor subiecte, pentru a stimula atenţia spectatorilor şi pentru a-i amuza pe spectatorii abulici. Am depăşit momentul pe care Daniel Boorstin îl descria în excelentul său studiu despre transformările din mass-media contemporane, prin termenul de „pseudo-evenimente”. Inventarea de ştiri poate părea inocentă comparată cu acţiunile de bălăcăreală publică, realizate de specialiştii în scandaluri de joasă speţă. Nu e de mirare că presa a devenit o activitate dezgustătoare pentru mulţi dintre semenii noştri.

Şi în alte părţi există presă de scandal - ea are un rol de sănătate publică, acolo îşi pot ventila frustrările toţi cei care sunt nemulţumiţi de „mainstream” sau cei care caută informaţii alternative. La noi parcă scăldarea în troaca de porci a devenit o formă de relaxare publică pentru aceşti falşi oameni de presă. Tot felul de grobieni şi făpturi dezaxate se prezintă drept „ziarişti” şi orice ins priceput la înjurături se proclamă „om de presă”. Specializaţi în activităţi criminale, la limita faptei penale, ei se prezintă drept apărători ai libertăţii de exprimare.

Azi putem vorbi în România despre o presă de istericale, care nu mai răspunde în niciun fel principiilor elementare ale deontologiei jurnalistice. În locul ştirilor echilibrate, bazate pe date şi fapte, sau elaborarea conţinuturilor prin documentare temeinică s-a generalizat editorializarea prin sudalmă. Nimeni nu se mai oboseşte să caute şi celalaltă opinie, nimeni nu se deranjează cu nişte tehnici învechite, care susţin importanţa regulii: audiatur et altera pars. „Panseurile lui Gâgă” au luat locul opiniilor raţionale şi bine documentate; atacurile la persoană ţin locul verificării surselor şi a credibilităţii acestora; înjurătura şi primitivismul limbajului substituie expresivitatea verbală şi lexicul corect şi îngrijit; păruiala în direct a luat locul dezbaterilor de idei.

Tot mai mulţi confundă jurnalismul de dezvăluire şi investigaţie cu delaţiunea publică şi chiar injuria şi calomnia în forma cea mai primitivă. Cuplaţi cu interesele politice şi economice ale patronilor din umbră, pseudo-ziariştii s-au transformat în promoteri de interese meschine şi nu reprezentanţi ai intereselor audienţei.

Alţii sunt pur şi simplu semănători de panică şi culegători de furtuni din borcane cu apă chioară. Tot felul de creaturi patetice ne prezintă cu ochii bulbucaţi de angoasă prefăcută tot felul de scenarii apocaliptice. Hrănindu-ne cu frică şi cu prostie crasă, aceşti huhurezi ai catastrofelor ne sperie ba că vin imigranţii peste noi, când aceştia ne ocolesc; ba ne ameninţă cu războiul, când de fapt suntem mai protejaţi ca oricând sub scutul NATO; ba ne prezintă scenarii abracadabrante despre cine ştie ce conspiraţii, când noi ducem vieţi banale şi plictisitoare în faţa ecranelor de televizor sau urmărind pseudorealitatea din reţelele sociale.

Acolo, la televizor, e un circ continuu. Prezentatoare de televiziune autoproclamate „moderatoare” zbiară mai tare decât interlocutorii. Lătratul şi guiţatul au luat locul ideilor şi principiilor. Aşa-zişi realizatori de televiziune îşi dau afară de pe platou invitaţii, pentru că nu le place ce spun aceştia. A devenit evident că echilibrul opiniilor este doar o frază sforăitoare, deoarece la noi emisiunile „de dezbatere” sunt simple congregaţii ale propagandiştilor care deversează o mâncare deja digerată.

Uneori totul frizează suprarealismul şi absurdul de proastă calitate, pentru că unele media sunt specializate în titluri incendiare goale de conţinut şi, de preferinţă, scrise cu greşeli de ortografie (uneori chiar în titluri). Limbajul lor conţine doar cuvinte precum „catastrofă”, „cutremurător”, „senzaţional” sau expresii stupide precum „n-o să-ţi vină să crezi”. De cele mai multe ori aceste „ştiri pleznite” (date drept breaking news) sunt platitudini fără margini – din categoria un asteroid se apropie de Pământ. Urmează Apocalipsa?! Apoi aflăm cu stupoare că asteroidul nici nu a ieşit din centura Kuiper şi că nici nu era un asteroid, ba mai mult, că este un obiect cosmic care va ajunge în apropierea Terrei peste 100 de ani.

Însă cel mai întristător este spectacolul dezolant al transformării studiourilor şi redacţiilor de ştiri în bâlciuri ale deşertăciunii, unde minciuna gogonată traficată drept adevăr jurnalistic. Pentru că în România poţi să cumperi un ziarist cu câteva sute de euro - mai ieftin chiar şi decât o damă de companie – au ajuns oameni de presă nişte lupi deghizaţi în blană de oaie. Ziariştii au devenit „oamenii cuiva”, fac jocurile unor servicii sau prestează pentru diverşi moguli. Ei nu mai fac un serviciu public, deci şi-au pierdut dreptul de a se numi jurnalişti. Ei sunt „jurnaliştii la bucată”, folosiţi ca măciuci şi cozi de topor ale unor scopuri abjecte.

O altă categorie sunt jurnaliştii-procurori. Cei care înţeleg jurnalismul de investigaţie ca pe o slujbă secundară, asimilabilă celei de acuzatori publici. Ca nişte asesori stalinişti, fără pregătire juridică, dar cu mult aplomb moralist-cetăţenesc, diverşii încruntaţi ai televizoarelor enunţă condamnări în toate domeniile. Ei ştiu cine sunt vinovaţii din sănătate, dau verdicte în educaţie şi fac ordine în literatură şi cultură. Cei mai siniştri sunt pseudo-reporterii care urmăresc, aidoma unor haite de şacali, concetăţenii condamnaţi şi strigă după aceştia: „De ce aţi furat, domnule X?! Nu vă e ruşine, domnule Y?!”. De parcă încătuşatul ar putea dialoga cu un fals ziarist care este, de fapt, o portavoce, o tobă goală. O astfel de actorie de proastă calitate vedem şi în alte contexte, unde jurnalişti „sub acoperire” se prefac că fac o meserie onestă, dar urmăresc avantaje pecuniare.

În acest amalgam de ipocrizie şi interese oneroase s-au mai băgat şi serviciile secrete, care au infiltrat propriii lor agenţi de influenţă în media, ştim că unii au ajuns chiar moderatori de dezbateri prezidenţiale. Nu e de mirare, deci, că de multe ori avem de-a face pur şi simplu cu intoxicarea opiniei publice. Prin birouri igrasioase sunt concepute manipulări dizgraţioase, menite fie să altereze adevărul, fie să oculteze înţelegerea cetăţenilor asupra realităţii. Uneori ei sunt „serviţi” de către Servicii cu informaţii, suficient cât să poată distruge „pe surse” credibilitatea unora, păstrând intactă „viriginitatea” civică a altora. În tot haloimăsul dâmboviţean nu mai ştim să distingem „om de tovarăş”, nu mai ştim ce e „organ de presă” şi ce e organ de vulgaritate.

Jurnalismul a murit, trăiască „showbiz“-ul!