Preşedintele Sarkozy s-a dus la Londra, cu ocazia aniversării primului apel al lui De Gaulle în numele Franţei libere. Întreg contenciosul capitulării şi al organizării rezistenţei a făcut obiectul unor studii şi cărţi. Una dintre aceste cărţi imaginează istoria Franţei în condiţiile în care mareşalul Pétain era arestat şi războiul cu Germania şi-ar fi urmat cursul. Au fost făcute publice noi mărturii. Veteranii, câţi mai trăiesc, s-au aflat în prima linie, ca şi cu 70 de ani în urmă, doar că nu a frontului, ci a memoriei. A fost evidentă intenţia de a se lămuri cât mai bine evenimentele din prima jumătate a anului 1940 şi de a fi găsită perspectiva corectă în care ele se cuvin abordate astăzi.

1940 a fost un an crucial şi pentru România : la 28 iunie, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de URSS, iar la 30 august prin Diktatul de la Viena, României i-a fost răpită o importantă parte din teritoriu (43.500 kmp), cu o populaţie de 2,6 milioane de locuitori. Cu exact 20 de ani în urmă, într-un articol intitulat la fel cu acela de faţă, făceam o dublă remarcă : pe de o parte, cele două evenimente aveau parte, în presă, mass-media sau în atenţia pe care le-o acordau proaspetele oficialităţi post-comuniste, de un tratament opus ; iar modul în care erau tratate provenea din cutuma comunistă.

În timpul regimului comunist, cele două evenimente nu erau comemorate. Ideea lui Ceauşescu a neamestecului în treburile altora, oprea oficialitatea (şi, implicit, presa) să se refere la împrejurări care i-ar fi putut irita, fie pe unguri, fie pe sovietici. Aşa că şi 28 iunie şi 30 august erau trecute sub tăcere, chiar şi în anii când comunismul românesc o apucase pe calea naţionalismului şovin. Tot ce se putea scrie în acele ocazii era strict controlat. Arhivele nu erau deschise decât pentru istorici „oficiali" ca binecunoscuţii Ardeleanu şi Muşat. Adevărul integral nu putea fi rostit. În ce priveşte felul în care cele două evenimente au fost tratate în 1990, la semicentenar, s-a văzut clar diferenţa : antimaghiarismul renăscut după nenorocirile de la Tg. Mureş din martie a făcut posibilă o campanie foarte agresivă în august pe tema sfâşierii trupului ţării.

„Ziua cea mai neagră din istoria României" nu e decât titlul cel mai caracteristic şi el apare, nu în oficioasele FSN, ci în „România Liberă". În schimb, aniversarea ocupării teritoriilor de dincolo de Prut n-a avut aproape nici un ecou de presă. Manipularea era evidentă şi moştenită de la regimul trecut. Dacă însă Ceauşescu avea motive temeinice să nu se pună rău cu sovieticii în legătură cu o temă istorică, liderii politici din 1990 n-aveau niciunul.

Două decenii mai târziu, constatăm că 28 iunie n-a spus nimic majorităţii presei. Nici politicienilor. Nu ştiu însă ce se va întâmpla cu 30 august. Vom trăi şi vom vedea. Prefer să nu compar evenimente deopotrivă de tragice, dar nu pot să nu amintesc că Nordul Ardealului rupt prin Diktatul de la Viena ne-a revenit după 4 ani, în vreme ce Basarabia şi nordul Bucovinei, nici după aproape 70 (scăzând anii de război dintre 1941 şi 1944). Cât despre convenţiile actuale care ne împiedică să rediscutăm graniţele (ceea ce e foarte bine), ele nu ne obligă să nu ne onorăm istoria.