Reacţia lui Mircea Cărtărescu la acuzele din ultima vreme: „Orbirea de azi ne poate costa viitorul“

Reacţia lui Mircea Cărtărescu la acuzele din ultima vreme: „Orbirea de azi ne poate costa viitorul“

Scriitorul Mircea Cărtărescu Foto: Forbes

Într-un interviu acordat „Adevărul", Mircea Cărtărescu (56 de ani), autorul trilogiei „Orbitor", aflat pe lista scurtă a favoriţilor la Premiul Nobel, consideră că trăim vremuri de „îndobitocire generală".

Ştiri pe aceeaşi temă

Atacat în repetate rânduri pe postul Antena 3, cel mai recent în preajma decernării Premiului Nobel pentru Literatură, Mircea Cărtărescu a publicat vineri, în cotidianul „Evenimentul zilei", un editorial intitulat „Vorbe inutile". Scriitorul explica relaţia sa cu Institutul Cultural Român sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici şi sumele care au fost cheltuite cu traducerile cărţilor sale. „S-ar fi băgat bani în mine cu nemiluita. Chiar dac-ar fi aşa, după părerea dumneavoastră în cine ar fi trebuit să se bage?", se întreabă Cărtărescu în editorial. Pentru „Adevărul", scriitorul vorbeşte despre relaţia dintre politic şi cultură.

Ce aţi făcut joia trecută, cum aţi aşteptat anunţarea câştigătorului Premiului Nobel pentru Literatură?

Joi a fost o zi foarte normală pentru mine, am lucrat puțin dimineața, apoi am predat studenților la facultate. Premiul Nobel n-a fost în mintea mea, pentru că știam că nu e cazul. Anul trecut a fost puțin diferit, m-am dus singur într-un parc și am stat pe o bancă urmărind pe mobil anunțarea premiului. Mi-am zis: „Măcar eu să cred în șansa mea, dacă tot nu-i pasă nimănui altuia". N-am prea primit mesaje de încurajare, nici anul trecut, nici anul ăsta...

Aţi pariat pe cineva, aveaţi un favorit?

Mulți dintre cei de pe lista Ladbrokes merită premiul pe deplin, sunt giganți ai literaturii: Thomas Pynchon, Umberto Eco, Salman Rushdie, Margaret Atwood, Don de Lillo, Peter Nadas, Michel Tournier, Amos Oz... Pentru mine, să fiu alături de ei, doi ani la rând, a fost un miracol. Niciodată n-am visat să ajung pe această listă, fie și pe ultimul loc, necum în primul ei sfert. Nu Premiul Nobel în sine, care e o chestiune de șansă când sunt un milion de scriitori în lume, dintre care trei, patru mii pot aspira la premiul suprem, ci prezența mea pe această listă e pentru mine deplina consacrare. Anul acesta am sperat să câștige maghiarul Peter Nadas, unul dintre cei mai mari scriitori de azi.

Cu o zi înainte să fie decernat premiul, Victor Ponta vă dedica un post pe blogul său: „Cred ca trebuie sa fim alături de un nume mare al culturii române contemporane, indiferent de diferenţele de opinie". Aţi considerat-o o dovadă de fairplay?

Da, mi s-a părut un gest normal și am și scris despre asta. Nu am apreciat acest gest ca venind de la Victor Ponta, ci de la prim-ministrul României, oricare ar fi fost el. Când un cetățean al unui stat are șanse, chiar și modeste, de a lua un Nobel, e datoria reprezentanților statului să fie alături de el. Nu e greu de înțeles de ce. Chiar dacă premiul e individual și n-are nimic de-a face cu naționalitatea scriitorului, el își aruncă totuși lumina asupra comunității. Românii au nevoie de toate aceste premii, luate în ultimii ani de cineaști și scriitori, pentru creșterea stimei lor de sine, care e catastrofală. Din păcate, trăim un fel de îndobitocire generală în care nimic nu mai contează în afară de injurie.

Sunteţi cel mai tradus scriitor român al momentului, mergeţi la târguri de carte, aveţi rezidenţe. Cum se vede din afară literatura română contemporană, cum o percep cei care intră în contact cu dumneavoastră?

Se știu astăzi în lume mult mai multe lucruri despre literatura română decât se știau acum doar șapte ani. Schimbarea vizibilă s-a petrecut de când ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici a devenit o platformă profesională de promovare în lume a culturii românești. Programul de traduceri al ICR, prin care s-au publicat sute de titluri a zeci de scriitori, i-a lansat pe aceștia în lume, făcând literatura română de zece, de douăzeci de ori mai vizibilă decât înainte. Îi datorăm lui Patapievici și echipei sale acest fapt, repetat și în teatru, muzică, cinematografie etc. Horia-Roman Patapievici e în acest moment cel mai detestat, cel mai hulit, cel mai acoperit de mizerie om din România, deși a făcut cel mai mult pentru cultura românească în ultimii ani, cum pot depune mărturie sute de artiști. El culege acum roadele amare ale nerecunoștinței, ale primitivismului, inculturii și populismului detractorilor săi. E una dintre cele mai mari nedreptăți care se fac azi în România și măsura lumii pe dos în care trăim. Se va vedea, o dată cu instalarea noii conduceri a ICR, care e diferența dintre profesionalism și amatorism, dintre promovarea unei arte vii, în consens cu valorile occidentale, și ieșirea în lume cu protocronisme din anii ‘70 precum caloriferul transilvan.

În campania electorală din 2009, Traian Băsescu spunea că a citit „Levantul". V-a adus vreun beneficiu?

Da, iată beneficiile: cu ocazia asta s-a găsit, în fine, mijlocul să fiu distrus în efigie de cei care n-au putut s-o facă atacându-mi cărțile. Am fost pus la stâlpul infamiei, de către propriii mei colegi, ca „poet de curte", deși nu-l cunosc pe Băsescu, pe care l-am văzut o singură dată, și deși am amendat fiecare dintre greșelile sale. Mi-a adus disprețul și ura celor care nu mi-au citit articolele, dar au sărit la concluzii în privința părerilor mele. Mi-a adus transformarea mea în țintă vie de către oameni și reviste care poartă războaie politice sau culturale cu care n-am nimic de-a face. Și multe alte "beneficii", precum campania concertată de discreditare a mea ca scriitor și ca om la care asistăm astăzi.

Unde aţi plasa relaţia dintre politic şi cultură în societatea românească? Vă întreb şi fiindcă, de pildă, Barack Obama i-a făcut chiar campanie scriitorului Jonathan Franzen, cu romanul „Libertate".

S-a spus că justiția trebuie cu orice preț separată de politic ca să poată funcționa, și așa e. Cultura nu poate deveni nici ea ideologie fără să-și piardă libertatea interioară. Când se face politică de partid în revistele literare, când părerile politice despart grupurile de scriitori, când prietenii de ieri au devenit adversarii de azi, când în spărtura dintre ideile politice își fac locul ura, disprețul, nevoia de a-l distruge pe cel care nu gândește ca tine, când se prețuiește o carte după orientarea politică a autorului ei, când ajungi să prețuiești oameni fără valoare fiindcă gândesc ca tine și să îi numești vânduți, lachei, profitori pe cei care nu gândesc ca tine, chiar dacă sunt cunoscuți ca oameni integri, când, în fine, ești orb la orice fapt, la orice evidență care-ți contrazice ideile - atunci spațiul cultural în care se poate întâmpla așa ceva este grav bolnav. Trăim într-o țară grav bolnavă, care nu mai gândește, ci delirează. Delirul ei e lumea culturală de la noi. Niciodată în istoria culturii românești, poate cu excepția anilor ‘50, nu cred că am trăit o epocă mai delirantă.

A fost vreun moment când aţi regretat că deţineţi şi calitatea de jurnalist?

Mi-a plăcut să scriu pentru oamenii care, îndeobște, nu citesc multă literatură. Am încercat să fiu simplu și convingător pentru ei. Lucrurile astea nu le poți învăța scriind doar literatură. Jurnalismul a activat o dimensiune a mea pe care nu mi-aș fi realizat-o în nici un alt fel. M-a îmbogățit cu încă o fațetă. Un jurnalist onest este neprețuit, gândiți-vă la Demetru Ladima: „Eu sunt un om care scrie. Dacă nu scriu ce cred, la ce să mai scriu?". Atacurile permanente împotriva mea din ultima vreme se datorează și faptului că până și adversarii îmi recunosc onestitatea și se tem de ea. Din cauza acestor campanii, probabil, voi abandona și eu jurnalismul, cum au făcut-o aproape toți ceilalți scriitori. N-am chef să mor de gât cu nimeni, mai ales pentru o cauză pierdută.

De ce aţi decis să continuaţi să scrieţi editoriale într-un cotidian apropiat PDL? Presiunea publică este mare.

Mie nu-mi pasă de partide. PDL este la fel de scufundat în mizerie morală ca toate celelalte. Nu-mi pasă nici de persoane sau personaje politice. Nu mă identific cu ziarul pentru care scriu. Scriu acolo cât timp se mai poate scrie. Când consider că nu se mai poate, plec. Și, într-adevăr, nu din cauza „Evenimentului", cu care am avut mereu relații foarte bune, ci din cauza radicalizării politice insuportabile, schizofrene a societății românești, probabil că voi pune și eu pana-n cui. Nu va fi înfrângerea mea, cum nu a fost nici înfrângerea celorlalți care-au făcut așa, ci a lumii românești de azi, care va intra pe mâinile pe care le merită.

Dacă ar fi să descrieţi într-un roman ce trăiţi acum în raport cu societatea noastră, cum ar arăta secvenţa?

Azi România e țara din care simți că ar trebui să pleci cât încă se mai poate. Ea se îndreaptă spre o fascizare treptată, spre îndepărtarea de valorile europene, spre un populism agresiv și spre deculturalizare. Al treilea volum din „Orbitor" a fost prevestirea acestei stări de fapt: demonii descriși acolo distrug astăzi România.

Ce vă deranjează cel mai mult la acuzele care vi se aduc la televiziuni, despre care aţi şi scris într-un editorial recent, intitulat „Vorbe inutile"?

Pe mine nu mă deranjează injuriile, sunt obișnuit cu ele de 30 de ani. Am fost numit în o mie de feluri - nicio problemă. Mă deranjează însă minciuna. Mă deranjează calomnia. Mă deranjează insinuarea. Mă deranjează scenariile paranoice. Eu sunt un om care doarme liniștit, care n-are nimic de ascuns. Mă uimește și mă sperie îndârjirea - uneori apropiată de nebunie -, cu care se poartă acest război contra mea.

V-au scris editorii străini sau alte autorităţi?

Ca să-mi scrie ei, ar fi trebuit să le scriu eu mai întâi. Ceea ce n-am făcut încă. Dar dacă aceste valuri de calomnii continuă, le voi scrie, căci unele dintre calomnii intră deja sub incidența legii. Editurile germane Suhrkamp și Hanser, care dețin drepturile mele de autor pentru întreaga lume - căci Humanitas nu le deține decât pe cele românești -, nu cred că vor rămâne nepăsătoare.

Vă bucură solidarizarea colegilor scriitori?

Da, mult de tot, și le mulțumesc fiecăruia în parte. Cel mai îmbucurător pentru mine a fost că au scris în apărarea mea scriitori de ambele părți ale baricadei imbecile, criminale, sinucigașe care spintecă azi în două cultura românească. E o dovadă că mulți simt că nu se mai poate continua așa.

„Cum arată acum, moral, România nu e neapărat o briză de primăvară", încheiaţi editorialul „Vorbe inutile". Ce ar trebui să înţeleagă politicienii despre oamenii de cultură? Dar oamenii de cultură despre politicieni?

Noi toți ar trebui să înțelegem că suntem pe buza prăpastiei, că suntem într-un moment istoric decisiv pentru noi și pentru țara în care trăim. Ar trebui să ne dăm seama că nu se mai poate așa, că vom fi dați afară din civilizație dacă ne continuăm alunecarea autodestructivă pe care am pornit. Orbirea noastră de azi ne poate costa viitorul.

CV

Tradus în 18 limbi


Numele: Mircea Cărtărescu.

Data naşterii: 1 iunie 1956.

Starea civilă: Căsătorit cu poeta Ioana Nicolae , au împreună un fiu, Gabriel.

Studiile şi cariera:

- A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet.

- Cu timpul, s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei.

- După povestirile din „Nostalgia", a publicat un scurt roman, „Travesti" (1994) şi, apoi, unul în trei volume, „Orbitor" (1996-2007), considerat de critici drept un reper al prozei româneşti contemporane.

- A mai publicat şi trei volume de publicistică.

- Volumul „Levantul" a fost distins în 1990 cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

- În 1992, „Nostalgia" a fost nominalizat la prestigiosul Premiu Médicis.

- „Orbitor II. Corpul" a primit la Berlin Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt 2012".

- În 2006, Mircea Cărtărescu a fost distins cu „Meritul cultural" în grad de mare ofițer, acordat de către Președintele României.

- Din anul 2007, 18 cărţi de Mircea Cărtărescu au fost traduse, în limbi diferite, prin programele ICR.



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: