Bunăoară, lumea e foarte mişcată, adesea mutată din loc, de "foamea din lume", nu de acei flămânzi, de faptul că "în lume se moare de foame", şi nu de acei care mor sau urmează să moară. Aceştia sunt mai puţin interesanţi, deci nu prezintă nicio importanţă în afara "faptului divers". Ei sunt exemplele banale, elementele decorative ale "tragicei situaţii". Şi-apoi, nu poţi fi veşnic, moartea s-a născut odată cu lumea, omul mai şi moare din când în când. Destinul e implacabil: "Ce ţi-e scris pe frunte-i pus. N-ai ce-i face." "Sărăcia din lume" are a stârni lacrimi, nu flămânzii pe lângă care adesea treci şi cărora nu numai că nu le dai doi bani, dar nici măcar doi bani nu dai pe ei: "Să se ducă la muncă, dacă vor să mănânce... Ce, mie îmi dă cineva ceva?" ― auzim frecvent replica reproşardă.

Deci, iată că şi "plânsul" a devenit o modă, are şi el snobismul său ― însuşi doliul are fiţele sale. Lacrima nu mai are a jeli, ci "a da bine" ― de multe ori are şi virtuţi lucrative. De aceea a sporit şi numărul iniţiatorilor de chete ("umanişti" de la care, la o adică, nu vezi un ban, însă de-un altruism şi de-un martiriu feroce, atunci când mila se săvârşeşte din buzunarul celuilalt, iar jertfa e a vecinului); corul bocitoarele publice e înfloritor şi el ; instigatorii de lacrimi au planuri fezabile şi traiectorii prospere. Iată de câte şi mai câte e în stare curgătoarea lacrimă -- care, de-atâta curgere, dă să devină stătătoare. O lume care, instalată confortabil în propria lacrimă, e îngrijorată de lume ― evacuând omul din planurile sale, lăsându-l pentru vremuri mai bune.