Patru poveşti adevărate: bolnavii non-COVID care mor cu zile la uşile unor spitale ce refuză tratarea pacienţilor

Odată cu declanşarea pandemiei de COVID-19 şi instituirea măsurilor restrictive, situaţia bolnavilor oncologici şi cronici a devenit dramatică pentru că accesul în spitale s-a restrâns doar la pacienţii infectaţi cu noul coronavirus şi la cazurile considerate urgente.

Şi pentru că în România nu e uşor deloc să fii pacient, chiar dacă în momentul de faţă nu mai există nicio restricţie în ceea ce priveşte internarea persoanelor care doresc acest lucru, spitalele îşi ţin în continuare porţile ferecate. „Adevărul” a stat de vorbă cu patru pacienţi care povestesc cum luptă în fiecare zi atât cu boala, cât şi cu sistemul medical pentru a trăi

În momentul de faţă, nu mai există nicio restricţie în ceea ce priveşte internarea, iar spitalele „au obligaţia să primească pacienţii care au nevoie de tratament sau intervenţii în spital”, a declarat în weekend premierul Ludovic Orban. Cu toate acestea, nu se întâmplă asta. Pacienţii sunt refuzaţi în continuare la internări, la tratament şi la intervenţii chirurgicale. În cele trei luni de la declanşarea pandemiei şi închiderea spitalelor, asociaţiile de pacienţi oncologici au făcut apel la autorităţi pentru a găsi soluţii eficiente de tratament pentru aceste categorii. „Am început anul 2020 copleşiţi de ameninţarea unui nou virus şi îl vom încheia cel mai probabil sufocaţi de cancer. În ultimele trei luni, lupta împotriva COVID-19 s-a extins şi în spitalele de pneumologie, iar majoritatea pacienţilor cu suspiciune de cancer pulmonar nu au mai avut acces la bronhoscopii şi, drept urmare, la confirmarea diagnosticului şi a unui tratament adecvat care să le salveze viaţa. Cancerul pulmonar avansează galopant, într-o dinamică similară pandemiei”, atrag atenţia, într-o scrisoare deschisă, membrii Federaţiei Asociaţiilor Bolnavilor de Cancer. 

Potrivit acestora, „dacă nu se acţionează rapid şi nu se facilitează accesul la diagnostic, vom avea încă un segment numeros de victime colaterale ale unui sistem care s-a dovedit neputincios să lupte pe două fronturi cu COVID-19 şi cu afecţiunile oncologice, iar în cazul deceselor prin cancer, numărul este de ordinul zecilor de mii. Acesta poate fi de fapt al doilea val al pandemiei de COVID-19, pentru care trebuie să ne pregătim cu toţii”. La rândul său, Radu Gănescu, preşedintele Coaliţiei Organizaţiilor Pacienţilor cu Afecţiuni Cronice, atrage atenţia că, deşi de la 1 iunie ar fi trebuit reluate internările în spitale şi intervenţiile chirugicale, acest lucru nu s-a întâmplat, fiind afectate cinci milioane de pacienţi cu boli cronice din România. 

Mărturiile a patru pacienţi din tot atâtea colţuri ale ţării arată chinurile prin care trec pentru o fărâmă în plus de viaţă. 

„În cort se recolta şi sânge şi erau oameni la perfuzii”

Emilia este din Botoşani. „Voi împlini 71 de ani dacă ajung în septembrie. Dacă nu, Dumnezeu ştie!”, mărturiseşte femeia. „Sufăr de neoplasm mamar. M-am operat în 2016. Din pricină că am şi un stent la inimă – cu cinci ani înainte făcusem un infarct –, am fost nevoită să fac chimioterapie şi radioterapie în străinătate”, adaugă pacienta. 

Asta pentru că, în ţara ei, România, nu există niciun aparat care să ajute bolnavul cu stent la inimă care are de făcut şi radioterapie. „Am căutat peste tot unde am văzut cu ochii un aparat care să-mi protejeze inima şi nu am găsit. Am pus gaj casa ca să pot să mă duc în Ungaria – unde era cel mai ieftin – să fac aceste tratament. Vă imaginaţi? Am împrumutat bani din bancă. Ţin minte că am fost operată la sân la Cluj -Napoca, în decembrie 2016, şi atunci s-a închis spitalul pentru că erau Sărbătorile. Iar eu am venit acasă cu trei tuburi de dren pe tren”, mai spune Emilia. 

Anul trecut însă, prin februarie, a început să se simtă iarăşi rău. „Şi am făcut pe banii mei un test de markeri tumorali ca să văd unde am deficienţe – eu am fost şi cadru medical – şi, când colo, am constatat că făcusem metastaze. În momentul în care mi s-au scos de sub axilă toţi ganglionii, doar unul era sănătos, trei dintre ei aveau capsulele fracturate. Şi aşa cancerul a intrat în sistemul limfatic. Şi m-am trezit cu metastază hepatică, pulmonară şi osoasă. Cu necroză la coaste.” 

Emilia s-a dus din nou la Cluj-Napoca, la aceeaşi doamnă doctor care o operase şi prima dată. „Când a văzut CT-ul, s-a speriat săraca! Nu ştia ce să spună. Având stent la inimă, m-a trimis la o clinică particulară să-mi fac controlul cardiac de-a fir-a păr, pentru a vedea dacă-mi rezistă organismul la tratament: Pentru că, la metastazele pe care le am, trebuie să merg săptămânal să fac chimioterapie. Vă imaginaţi că inima s-ar putea să nu reziste. Dar, era o problemă: soţul este şi el cu infarct şi cu fisură de aortă acasă, şi eu, cu problemele mele, nu puteam să merg săptămânal la Cluj ca să fac chimioterapia. Şi atunci, doamna doctor mi-a dat transferul pentru Botoşani.”

La Botoşani, mai spune Emilia, a început tratamentul prin februarie, anul acesta. „Nu mi-a mers bine. Nu rezistă organismul, aşa că nu am mers săptămână de săptămână la chimioterapie. Dintr-un om de 100 de kilograme, cred că nu mai am acum nici măcar 60, actualmente (plânge). Vă rog să mă iertaţi!”

Emilia ştie precis că, în fiecare săptămână, miercurea, mergea la analize la Spitalul Judeţean, iar joia mergea să-şi facă perfuzia. „Cu internare de zi. Şi îmi amintesc că m-am dus şi într-o vineri la spital. Mă simţeam rău şi m-au chemat să-mi mai facă o perfuzie pentru oase. Începuseră discuţiile despre pandemie şi spitalul intra în reorganizare. Începuseră să facă saloane pentru COVID-19. De la etaj, oncologia a ajuns la parter. Bolnavii care se simţeau mai bine au fost trimişi acasă şi restul au rămas acolo”, explică Emilia. 

Spitalul s-a închis brusc însă. „Noi, pacienţii oncologici, am rămas ai nimănui. Nu mai aveam nici măcar cardurile. Doctoriţa mea nu mai venea deja de două săptămâni la serviciu. Era şi ea bolnavă de cancer şi a fost prima care a făcut COVID-19. Şi a stat internată. Rămăseseră o singură doctoriţă tânără, abia ieşită din rezidenţiat şi nu mai făcea faţă. Până la urmă, s-a internat şi ea pentru că şi ea s-a îmbolnăvit de COVID-19.” 

Emilia a aşteptat o săptămână, a aşteptat două, după care a sunat un asistent care lucra pe secţie. Acesta nu i-a putut da nicio informaţie pentru că era şi el carantinat la un hotel. „«Doamnă nu ştiu să vă spun nimic pentru că deocamdată nu sunt niciun fel de lămuriri», mi-a spus el. Când am văzut că asta era situaţia, era a doua săptămână fără tratament şi mie îmi era rău, am sunat la asociaţia de pacienţi şi am întrebat cum să procedez. Şi mi s-a spus că vor încerca să vadă dacă se poate la Iaşi, că e mai aproape. M-am dus la Iaşi parcă într-o joi. Vai de capul şi de zilele noatre! Ce era acolo! Cei care veneam din zona roşie am fost ţinuţi afară, în frig, într-un cort. Acolo, în acel cort, se recolta şi sânge şi se ţineau oamenii la perfuzii. Ploua şi era frig. Am zis că mor!”

„E o poveste tragică, ce să facem? Asta este!”

Emilia mai spune că înainte de a fi tratată la cort i s-a „administrat teoria chibritului”. „Că de ce n-am sunat în prealabil. Am încercat să explic că nu ne-a spus nimeni cum trebuie să facem. De unde să ştiu că trebuie să sun în prealabil şi să mă programez? Le-am spus că eu am fost cadru sanitar şi nu plec de acolo până când nu mă vede un doctor. Am insistat de atâtea ori încât, până la urmă, a venit o doctoriţă tânără şi m-a consultat. Dar întâi a trebuit să fac eu gălăgie că altfel... dar ce s-a întâmplat cu cei care n-au făcut săracii deloc? Că erau o grămadă care erau vai de capul lor! Eu m-am descurcat într-un fel, dar cei care nu s-au putut descurca ce au făcut?”

La Iaşi, Emilia a făcut două perfuzii în două săptămâni. „Când a trebuit să mă duc şi a treia oară, nu am mai putut pentru că mi-a fost foarte rău de la medicamentele acelea: Am avut şi greaţă, şi vărsături, n-aveam echilibru. Şi, în sfârşit, pe 15 mai, au dat drumul la tratamente oncologice la Botoşani. Însă oncologia a fost mutată la Spitalul de copii, într-o clădire unde înainte erau nişte birouri. Acum sunt la a patra tură de citostatice la Botoşani. E o poveste tragică, ce să facem? Asta este!”

Cum se lucrează acum la Spitalul Judeţean? „Sunt zeci de pacienţi ţinuţi afară. Dar se vorbeşte că s-ar da drumul înpoi la secţii şi că se face curat în spital pentru asta. Sunt bolnavi care trebuie văzuţi, şi nu aşa, prin uşă”, îşi exprimă speranţa Emilia.

M- am dus la Iaşi parcă într-o joi. Vai de capul şi de zilele noastre! Ce era acolo! Cei care veneam din zona roşie am fost ţinuţi afară, în frig, într-un cort. Acolo, în acel cort, se recolta şi sânge şi se ţineau oamenii la perfuzii. Ploua şi era frig. Am zis că mor!  Emilia pacientă din Botoşani

„Dumneata nu te uiţi la televizor? Ce mai vrei?” 

Pacient cu cancer de colon, 66 de ani, din Galaţi. „Anul trecut, în aprilie, am fost diagnosticat cu cancer de colon şi operat la Spitalul Floreasca. După trei zile de la operaţie, am avut nevoie de o nouă intervenţie chirurgicală. Mi s-a montat o pungă colectoare”, povesteşte pacientul. După trei luni, a suferit o nouă operaţie, după care au urmat şedintele de chimioterapie. „Primele şase şedinţe s-au terminat în decembrie. Le-am făcut la Galaţi. Urma să fac un nou set de analize pentru a vedea rezultatul tratamentului, lucru care s-a şi întâmplat în ianuarie.” 

Analizele au ieşit bune. Doar că, între timp, i s-a umflat piciorul drept. „Şi m-am internat la Galaţi, la chirurgie vasculară, către sfârşitul lunii februarie. Fiind internat acolo, într-o noapte am avut nişte scaune cu sânge.”

Medicii s-au alertat şi i-au făcut o colonoscopie. În urma acestei investigaţii s-a văzut că cancerul de colon a recidivat. „Medicul oncolog de la Galaţi mi-a sugerat să fac din nou o intervennţie chirurgicală, dacă pot, tot unde am fost operat şi prima oară”, mai spune pacientul. Începuse deja pandemia, dar bolnavul a sunat medicul de la Bucureşti. „Şi medicul mi-a răspuns simplu: «Dumneata nu te uiţi la televizor?». «Mă uit!». «Păi, atunci, ce mai vrei?» Şi, la revedere! Scurt! M-a lăsat ca-n gară! N-am putut să mai spun absolut nimic.”

Disperat, a căutat o alternativă. „Am vorbit la un spital din Mureş. Acolo mi s-a spus să aştept până la sfârşitul lui martie şi să vadă dacă pot să mă programeze şi să mă interneze, pentru că este pandemie. Pe unde am mai sunat, la fel mi s-a spus: este coronavirus. Şi nici nu prea aveam curajul să mă operez aşa, oriunde”, recunoaşte gălăţeanul. A mai aşteptat cam o lună, până prin aprilie, mai spune pacientul, după care, a pus din nou mâna pe telefon, la îndemnul copiilor. „M-au zorit să fac ceva şi am sunat la Institutul Oncologic la Bucureşti. Domnişoara care m-a preluat acolo mi-a cerut urgent toate datele, pentru că la Bucureşti, a spus ea, se internează şi se operează. I-am trimis analizele şi comisia oncologică a considerat că încă nu sunt de operaţie şi că trebuie să fac mai întâi radioterapie. Pe 2 sau pe 3 mai am fost la noi, la Galaţi, să mă programez la radioterapie”, mai spune pacientul de 66 de ani. Tot medicii de la Galaţi i-au recomandat să mai facă şi câteva şedinţe de chimioterapie. Internarea la oncologie a făcut-o în jur de 20 mai, spune pacientul, dar a fost trimis acasă pentru că spitalul nu avea substanţele necesare pentru perfuzie. 

Către finalul lunii mai a fost chemat din nou la spital pentru a i se face externarea şi a i se da câteva pastile până când va fi disponibilă şi perfuzia. „Acum am programare pentru chimioterapie pentru data de 18 iunie. Şi la radioterapie încă aştept. Asta este povestea mea”, conchide pacientul din Galaţi. 

Medicul mi-a răspuns simplu: «Dumneata nu te uiţi la televizor?». «Mă uit!». «Păi, atunci, ce mai vrei?» Şi, la revedere! Scurt! M-a lăsat ca-n gară! N-am putut să mai spun absolut nimic. Pacient din Galaţi

„Fără tratament, boala avansează iremediabil”

Dragoş este un pacient în vârstă de 40 de ani, din Cluj-Napoca, diagnosticat cu scleroză multiplă. Diagnosticul a fost pus în urmă cu 13 ani şi, de atunci, boala a tot avansat imobilizându-l în cele din urmă în scaunul cu rotile. Vorbeşte cu greutate pentru că boala i-a afectat şi această abilitate, printre altele. 

Este total dependent de ajutorul soţiei sale, dar şi de perfuzia pe care, lună de lună, ar trebui să o primească la spital. Închiderea spitalelor i-a îngreunat lui Dragoş accesul la un tratament care-i ţinea boala sub control. „Boala de care sufăr nu se vindecă. Este o afecţiune neurodegenerativă care, cu ajutorul medicamentelor, poate fi ţinută cât de cât sub control. Fără tratament, boala avansează iremediabil”, explică bolnavul. 

Înainte de pandemie, Dragoş se afla în tratament la Spitalul de neurologie din Cluj-Napoca. Acest tratament consta într-o perfuzie care-i ajuta corpul să ţină boala sub control. Făcuse o perfuzie în ianuarie şi următoarea trebuia să fie în aprilie. „Numai că, fiind stare de urgenţă cu problemele care au fost, nu am mai ajuns. Spitalul nu s-a închis în timpul pandemiei, însă ni s-a recomandat să aşteptăm. Am sunat după 15 mai la spital şi ni s-a spus să revenim după 15 iunie. Să mai treacă valul de COVID, poate se mai relaxează lucrurile. Eu sunt şi utilizator de scaun cu rotile, am nevoie de ajutor, de soţie, şi am fost conştient că nu pot să merg la spital. Doar că toată amânarea asta face ca boala să avanseze.” Cum s-a simţit Dragoş fără tratament? „M-am simţit foarte rău. În afară de prefuzie nu mai iau alte medicamente. Perfuzia îmi ţinea boala în loc. Cu siguranţă, voi merge la spital după 15 iunie. Nu a depins de medicul meu toată această situaţie, ci de faptul că s-a primit ordin să se închidă spitalele. În situaţia mea mai sunt şi alţi pacienţi”, conchide Dragoş. 

Spitalul nu s-a închis în timpul pandemiei, însă ni s-a recomandat să aşteptăm. Am sunat după 15 mai la spital şi ni s-a spus să revenim după 15 iunie. Să mai treacă valul de COVID, poate se mai relaxează lucrurile. Dragoş pacient din Cluj-Napoca

La Bucureşti nu ai test COVID, nu ai tratament

Lucia, 60 de ani, din Bucureşti, diagnosticată cu cancer mamar. „Sunt operată de cancer la sân din septembrie şi fac tratament cu Herceptin la Institutul Oncologic din Bucureşti. Nu am avut probleme. Mi-am făcut tratamentul şi nu ştiu pe nimeni care să nu şi-l fi făcut. Eu, de exemplu, am de făcut odată la 21 de zile o perfuzie cu Herceptin. Dar fetele care luau pastile au primit reţetele pe trei luni pentru a nu se plimba toată ziua la spital”, arată Lucia despre felul în care s-au derulat lucrurile la IOB. 

Din mai însă, adaugă aceasta, situaţia s-a schimbat puţin, pentru că aceia care gestionează pandemia de COVID au dat un ordin că nu mai faci tratamentul, până nu faci testul care arată dacă eşti sau nu infectat. „Deci, acum facem testul COVID, facem analizele de sânge, ne consultă medicul, după care plecăm acasă. Suntem chemate la tratamentul după ce vine rezultatul testului. Şi facem tratamentul doar dacă testul este negativ.”

Primul test pentru depistarea COVID-19 l-a făcut la IOB, luna aceasta. Gratuit. Următorul test ar trebui să-l facă prin DSP-ul teritorial, tot gratuit. „Aşa scrie pe biletul de ieşire din spital. Eu locuiesc în Sectorul 5. Am sunat la DSP Sector 5, am scris e-mail. Nimic! Nu răspunde nimeni! De la o fată care este şi ea pacientă cu cancer pulmonar la IOB şi care locuieşte în Ilfov am înţeles că ea a reuşit să se programeze la DSP Ilfov şi au venit acasă să-i facă testul. De ce nu se poate şi la Bucureşti?”, se întreabă pacienta. Cozile de la uşile institutelor oncologice din toată ţara sunt însă infernale. Oamenii vin cu programare, dar, din pricina efectuării triajului epidemiologic, al distanţării fizice, al birocraţiei, cozile înaintează greu. Plus că, mai e o problemă. Un pacient care vine din provincie la Bucureşti pentru analize, teste COVID şi consultaţie, şi pleacă apoi acasă, de unde se poate şti că atunci când revine la internare pentru tratament nu este deja infectat? 

  Suntem chemate la tratament după ce vine rezultatul testului. Şi facem tratamentul doar dacă testul este negativ. Lucia pacientă din Bucureşti