Şi, totuşi, aşa ni se “vând” ştirile. Oamenii se încoloneaza “benevol”, urmând apostolii libertăţii de exprimare, ai presei libere, în general, socializează şi se recunosc ca fiind vechi combatanţi, uniţi de aceeaşi cauză şi aspru indignaţi. Sunt dispuşi să asculte baliverne, să îşi ia în fălci frustrări  mai vechi, să mai tragă un picior, sau să deverseze pe trotoar niscaiva înjurături “de regim”. Chiar dacă totul este un priveghi ambulant de pe urma unei cauze iremediabil pierdute,  plimbăreţii vor cu tot dinadinsul să-şi spună şi ei  crezul, păsul, ofurile, să fie solidari cu iniţiativa ci(u)vică.

E dreptul fiecăruia să-şi aleagă traseul unei plimbări, ora, “tema” ei, e dreptul oamenilor să fie prostiţi, în faţă, luaţi sfătos pe după umeri, sau pupaţi şi recompensaţi cu mulţumiri pentru spiritul şi atitudinea lor. Oamenii au nevoie de aşa ceva: şi-au făcut modele pe care acum le idolatrizează şi ele, modelele, bravo lor!,  le oferă şansa  de a mai combate, de a se simţi utili dacă este ceva de huiduit, de a face rumoare şi de a fi activi sonor, de a da bine în poză, de a se descărca de toate relele pe care le trăim pentru ca apoi, seara, cu satisfacţia misiunii îndeplinite, un pic mai relaxaţi, să savureze acest pumn tras în botul sistemului. Uneori, oamenii preferă să gândească “cu delegaţie”, asimilând orbeşte informaţii, judecăţi de valoare, aprecieri, pe care modele sau vedete, ce-or fi ele, le strigă urmarindu-şi interesul.  La 25 de ani de libertate de exprimare, este şi acesta un mod de a face presă liberă.

Înainte de 1989, presa regimului comunist dosea sub preş greva minerilor din Valea Jiului, condamna vehement rebeliunea “elementelor perturbatoare” de la uzinele “Roman” şi “Tractorul” din Braşov, sau înfiera dezordinea şi faptele antisociale ale “câtorva” timişoreni în zilele Revoluţiei. Secera şi ciocanul nu erau doar pe stema partidului, ci şi prin redacţiile organelor de presă, cu care adevărul se rădea pur şi simplu sau era deformat la cald până când totul devenea o ştire bună de îndobitocit populaţia, ca să distragă atenţia de la gravele probleme cu care se confrunta regimul comunist. Securitatea şi propagandiştii sistemului cosmetizau adevărul după bunul lor plac, cât să dea bine în ochii “tovarăşului” şi livrau poporului minciuni …dulci. Astăzi, când istoria se repetă, şi dezinformarea se livrează la preţ de dumping să fie o simplă coincindenţă trecutul securist al d-lui Voiculescu şi prezenţa sa în preajma grupului “Intact”?

 Refuzând nişte evidenţe “matematice” care ţin de o sentinţă judecătorească, redactorii Antenelor se autovictimizează că vor fi aruncaţi în stradă şi îşi plâng pe umăr unul altuia doar cât pentru a-şi mai lua “glicemia” la mulţime. Ştiu şi ei că nu va fi aşa, dar scopul este evident: acela de a stârni o mişcare protestatară faţă de decizia instanţei şi, în acelaşi timp, de a mai zgândări cuiul “grenadei”sociale chiar prin faţa Palatului Cotroceni. Oare toţi redactorii gândesc la fel? Toţi acei profesionişti care se împăunau cu diplomele obţinute în întrecerea pe sector citesc cu aceiaşi ochi? Fabricanţii de ştiri, premiaţi şi aplaudaţi, “mereu aproape” de popor, s-au dedat acum la contrafaceri ordinare?  Pleiada de jurişti şi politicienii care dizertează în platoul Antenelor nu se simt jenaţi când sunt atraşi în jocuri meschine şi pleacă acasă abia după ce recunosc că albul este negru şi că, zilele acestea, Luna era mai mare decat Soarele?

Plecat la “penitenci”, cu doctor Menci, Dan Voiculescu se află în faţa celui mai dur decont al vieţii sale. După zece ani în care a strigat în eter prin toate antenele “Jos Băsescu!”, dom’ profesor nu a făcut decât un infim pas inainte, de la casa cu toaletă în curte la celula cu wc în cameră. Sub aspect financiar, e drept, sunt cateva zeci de milioane de euro, pe plus, dar jungla afacerilor cu statul a permis orice. Propagandiştii săi fac selfie-uri în mulţime, zugrăvind o realitate paralelă în care trag justiţia de urechi, şi toată această maşinărie de vorbe este bună de trimis la plimbare. Ora şi locaţia se aleg la întâmplare, dar …de comun acord, nu-i aşa?