Articol preluat din Dilema Veche

Caragiale nu le pronunţă, dar se ştie că Hübsch a constatat, mai curînd duios, că România e, scuze cititorilor mai sensibili, „ţara lui… ’zda mă-sii!“ Între timp, cele „două cuvinte“ ale muzicianului au devenit „şapte litere“ şi sînt scandate cu exasperare în piaţa publică… Iată comentariul lui Nenea Iancu:


Iată, în sfîrşit, iubite cititor, că se face dreptate unui nume ilustru atît de scump nouă ca şi tuturor bunilor români! Iată că se realizează dorinţa tuturor cîţi ţin să venereze memoria bărbaţilor care au gîndit bine şi drept pentru şi despre patria noastră română!

Uite-te în numărul nostru de astăzi şi vezi proiectul statuii nemuritorului nostru amic Hübsch. Cine a fost Hübsch, toţi o ştim. Muzicant de mare talent şi om de mult spirit – în afară de atîtea frumoase compoziţional muzicale şi în afară de atîtea şi atîtea glume neuitate, el ne-a lăsat două producţiuni ale spiritului său în adevăr nepieritoare. Cît va exista o ţară românească se va cînta măreţul imn regal „Trăiască regele!“ compus de Hübsch! Cît va fi ţara românească, ea va fi ţara lui Hübsch!

Ţară frumoasă cu veselă lume! Nimeni nu te-a caracterizat mai bine decît bunul nostru amic Hübsch cu două vorbe! Două vorbe! Pe care le spun copiii tăi la toate împrejurările mari şi mici, de la cel mai neînsemnat accident pînă la o adevărată catastrofa publică! Două vorbe, pe care le aruncă românul şi asupra unui act de supremă şi sfîntă dreptate şi asupra celei mai monstruoase şi mai diabolice nedreptăţi! Două vorbe, pe care le aruncă fiii tăi şi celor din urmă secături ca şi celor mai talentaţi şi mai distinşi dintre dînşii! Două vorbe, pe care românul le scuipă şi asupra făcătorului de rele şi asupra eroului, asupra opincii ca şi asupra vlădichii, asupra celui mai mic ca şi asupra celui mai mare lui!

Ţară şi lume cuminţi şi egale de umor şi de filozofie faţă cu orice, cu binele şi răul, cu urîtul şi cu frumosul, cu adevărul şi cu minciuna, cu Dumnezeu şi cu Dracul!

Trăiască ţara lui Hübsch! Rămînă veşnic în picioare statuia eroului nostru spre pomenire!

– Ei! Dar ne va întreba cititorul. Bine, Hübsch merită fără-ndoială o statuie şi proiectul Moftului român este admirabil, o adevărată operă de artă, operă plină de adevăr şi de inspiraţie. Dar fondurile? Unde sînt fondurile?

– O, Doamne! Am putea răspunde noi; am văzut multe fonduri fără statuie, ce mirare să vedem odată o statuie fără fonduri? Şi pe urmă să nu uităm a spune că şi noi ne-am gîndit să deschidem liste de subscripţiuni pentru scopul nostru, şi punem multe speranţe în obolul publicului românesc. Haide! Grăbiţi-vă de subscrieţi voi toţi cîţi n-aveţi de dimineaţă pînă seara pe buze decît vorbele sacramentale care le-a prins Hübsch ca să pecetluiască locul şi vremea noastră;

Voi toţi cîţi aţi smintit cincizeci de ani o lume întreagă cu panglicării sau care o smintiţi cu aceeaşi metodă, ridicîndu vă din gunoi la treapta celor mai superbe boierii şi, zîmbind, proferaţi la adresa neghiobilor, aiuriţi de suferinţe morale şi materiale, cele două celebre vorbe; voi care, cuminţi, nu mai credeţi în nimica şi ziceţi despre orice nerod, care mai are naivitatea să crează în ceva, cele două faimoase cuvinte; voi toţi, mulţime înţelepţită de necazuri, care, ori la ce lovitură primiţi, ridicaţi din umăr şi vă răcoriţi sufletul măcinat mormăind cele două sacramentale cuvinte;

Veniţi toţi de subscrieţi pentru ca să ridicăm cît mai degrabă la lumina soarelui nostru statuia aceluia care a scris măreţul imn regal şi a consemnat spre veşnică neuitare cele două cuvinte-pecete.

Sus Hübsch! Trăiască ţara lui Hübsch!

Moftul român, nr. 10, 3 iunie 1901

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro