Am coborât să văd despre ce era vorba şi am văzut flăcările în faţa maşinii, apoi am văzut limbi de foc ieşind din pădure şi din spate. Am sărit de urgenţă înapoi în maşină şi am condus către mare; în ziua aceea, am rămas în preajma mării. Mai târziu am revenit la acea bucată de pădure şi am văzut urmele incendiului.

În zilele acelea, am citit despre incendiile masive de pădure din Rusia, din Brazilia, din Africa şi din alte locuri. Am văzut astfel de urme şi pe drum, în multe locuri din Grecia, şi chiar din Bulgaria. În unele puncte, erau dealuri întregi care arseseră – şi rămăseseră pe ele doar resturi de vegetaţie carbonizată. Am mai fost şi în alţi ani în cele două ţări, chiar pe aceeaşi rută. Zona unde am fost noi ştiam că este o zonă sigură, nu mai avusese incendii de vegetaţie. Recunosc că, în acele zile, am avut un sentiment apocaliptic. Am simţit că natura e un pic şuie; şi că lumea întreagă parcă arde în jurul nostru – fie sub focul ideologiilor (care mai de care mai radicale – şi devastatoare), fie sub focul atrocităţilor morale (apăreau noi şi noi dezvăluiri despre amploarea reţelelor de traficanţi de carne vie din România), fie chiar sub focul care mistuie pădurile pe aproape toate continentele.

12 ani până la apocalipsa „verzilor”

Nu m-am mirat să văd că ecologiştii ne ameninţă, din nou, în aceste zile cu apocalipsa. Ba chiar Alexandra Ocasio-Cortez, o portavoce a radicalilor democraţi (de stânga) din Parlamentul SUA, ne spunea câţi ani mai avem: 12, până la apocalipsa „verzilor”. Am simţit iminenţa pericolului, în Grecia; dar, cu toate astea, viziunea reprezentată de Cortez, Madonna şi de alte vedete mi se pare una foarte îngustă şi, în multe privinţe, extrem de populistă. Astfel de viziuni nu fac, deseori, decât să mai smulgă nişte voturi – şi nişte bani pentru activiştii care alimentează panica. Şi care activişti fie nu vin cu soluţii realiste, fie vin cu „soluţii” care înrăutăţesc şi mai mult situaţia. Nu o să discut acum problema „schimbărilor climatice”. Voi spune doar că nu neg că acţiunile omului au un efect asupra mediului înconjurător. Nu neg că sunt defrişate masiv păduri – sau că se aruncă deşeuri radioactive în ocean. Doar că viziunea „verzilor”, cu soluţiile ei de multe ori false şi cu profeţiile ei mai sumbre decât oricare dintre profeţiile religioase, mi se pare foarte îngustă; şi ne poate abate atenţia dinspre probleme cel puţin la fel de urgente (cum ar fi declinul demografic al vechii lumi, de pildă) sau spre abordări ineficiente şi chiar cinice.

Pentru că tot am vorbit de tăierile de păduri. Mai ţineţi minte uraganele recente din Haiti, care au ucis mii de oameni? Numărul victimelor a început să crească după ce o mare parte din pădurile insulei au fost tăiate. Au fost tăiate chiar de locuitorii foarte săraci ai micii republici. Aceşti oameni şi-au tăiat pădurile pentru că pur şi simplu au nevoie de lemn, cu care să gătească şi să încălzească. Ei transformă lemnul într-un soi de cărbune de calitate foarte proastă, cu care îşi acoperă nevoile de bază. Ei nu taie pentru că sunt nişte monştri lacomi de profit; ei taie pentru că, pur şi simplu, sunt foarte săraci, şi trebuie să trăiască.

 La ce ajută faptul că Madonna şi alte vedete scriu pe Twitter că ne loveşte apocalipsa climatică? Da, ajută la PR-ul Madonnei, care mai face un pic de virtue signaling pentru fanii ei şi pentru establishmentul progresist din „lumea civilizată”. Dar la o problemă precum cea din Haiti nu există decât o singură soluţie, în doi paşi: A. Madonna îşi donează o parte din avere către locuitori, şi îi ajută să trăiască pe termen scurt şi să nu mai taie pădurile; B. Miliardarii lumii (dintre care mulţi îngroaşă rândurile establishmentului progresist) îşi donează o parte din avere, ridică ţara şi oamenii pe termen lung, şi îi ajută să nu mai taie pădurile. Condiţia e, desigur, ca banii donaţi chiar să ajungă la oameni, şi nu 1% la oameni şi 99% la directorii unor ONG-uri şi la campanii pentru legalizarea prostituţiei, scăderea vârstei consimţământului sexual la adolescenţi, şi alte teme favorite ale corectitudinii politice. Iar precum Haiti sunt multe exemple – oameni care taie păduri pentru că sunt pur şi simplu extrem de săraci, şi trebuie cumva să trăiască. Avem vreo soluţie pentru ei? Bine. Nu avem sau nu vrem să avem, dar facem virtue signaling pe Twitter şi aruncăm cu nişte lozinci? Asta mi se pare extrem de cinic.

Apocalipsa climatică: perspectiva creştină

Care e perspectiva creştină asupra apocalipsei climatice? „Toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum”, ne spune Apostolul Pavel. Altfel zis, trăim într-o lume căzută, şi întreaga natură suferă împreună cu omul – fie direct, din pricina condiţiei căzute a creaţiei, fie indirect, din pricina acţiunilor adesea nesăbuite ale omului, care înrăutăţesc lucrurile. Mai ştim că „veţi auzi de războaie, şi zvonuri de războaie”, şi că „toate acestea trebuie să vină, dar nu va fi sfârşitul”. De aceea spun că această apocalispă a „verzilor” este una foarte îngustă şi mult mai sumbră decât cea creştină – iar dacă vom vorbi doar despre dioxidul de carbon, nu vom vorbi despre problemele morale, despre lăcomie, despre minciună şi manipulare (inclusiv prin instrumentalizarea populistă a temei climatice, în unele cazuri), despre viciile omului. Nu vom mai vorbi despre atacul asupra familiei naturale, şi chiar a demnităţii persoanei umane. Şi despre toate celelalte incendii care devastează lumea. Care nu sunt doar incendii de păduri; lumea e devastată de focul unor ideologii malefice, care e cel puţin la fel de distructiv. Altfel spus, nu vom mai înţelege că omul este un custode al Creaţiei, şi care sunt şi drepturile, dar şi responsabilităţile care decurg din acest rol pe care ni l-a atribuit Dumnezeu; şi vom cădea în extreme adeseori aberante: fie vom spune că avem dreptul să facem orice dorim (fals); fie vom vota legi care prin care vom proclama că pomii trebuie să aibă drepturi (?!).

Hybrisul modern îl regăsim aşadar şi la stânga, şi la dreapta spectrului politic: omul este custodele Creaţiei, însă prin viciile lui este un administrator prost şi iresponsabil al acesteia; ambele abordări, şi cea care neagă efectele directe sau indirecte ale acţiunilor omului (inclusiv în plan moral) asupra naturii, şi cea care ideologizează chestiunea climatică şi o instrumentalizează populist în scopuri politice, sunt simptome ale acestui hybris. De asemenea, asta ne va face fie să ignorăm fondul problemei – dacă vom susţine că nu există efecte vizibile ale acţiunii directe sau indirecte a omului asupra naturii, a Creaţiei (şi nu vorbesc aici despre dioxidul de carbon, sau doar despre acesta). Fie ne va va arunca în disperare şi deznădejde: la ce bun să mai încercăm să trăim o viaţă morală, să ne creştem familiile, să luptăm cu aceste vicii sau cu ideile toxice care bântuie societatea, când oricum dispărem cu toţii în 12 ani? După noi, potopul.

Problema mediului ar trebui, mai degrabă, abordată aşa cum o face Sir Roger Scruton – adică, cu grijă la faţa locului faţă de mediul concret; şi nu prin ideologizarea populistă a chestiunii climatice. 

„Jocul este să îi faci pe toţi să alerge cu stingătoarele de incendii în mâini, când vine o inundaţie; şi să se înghesuie pe partea bărcii care este deja sub apă”, scria, acum 80 de ani, C.S. Lewis. Citatul este la fel de actual; doar că acum oamenii par că aleargă cu aruncătoarele de flăcări în mâini când este un incendiu – şi pun şi mai mult gaz pe foc, pretinzând că se luptă să îl stingă.