Articol preluat din Dilema Veche

Dacă, după decembrie 1989, românilor le-a lipsit ceva, s-ar putea spune că tocmai pesimismul le-a lipsit. În stupoarea eroică generală, nimeni nu era pregătit să se îngrijoreze. Un pesimism sănătos ar fi trebuit să ne prevină că, după căderea comunismului, greul abia avea să înceapă. Ar fi trebuit să pricepem că lucrurile nu se vor schimba peste noapte, că vom fi sufocaţi de inerţii, confuzii şi exaltări pernicioase, că aproape totul trebuie luat de la capăt şi că, pentru o întreprindere de asemenea anvergură, nu aveam încă potenţialul şi acumulările necesare: ne lipseau oamenii, ne lipseau proiectele. Am fost luaţi prin surprindere, cum ni s a mai întîmplat – în alt context – în 1947. Fără experienţa, bine asimilată, a unei astfel de răsturnări, fără o reflecţie sistematică asupra perspectivelor, fără preambulul subversiv, pregătitor, pe care societatea civilă a altor foste ţări comuniste (Polonia, Cehia, Ungaria) l-au construit sub dictatură, aveam puţine şanse să reuşim. De fapt, n-am fi putut avea decît una: să diagnosticăm prompt şi corect dificultatea, să înţelegem că prăbuşirea comunismului nu este soluţia „finală“, ci problema de rezolvat; un început, nu o încununare. Am preferat euforia. Am ales „optimismul“, sărbătorescul. Nu putea urma decît dezamăgirea şi, la limită, pierderea speranţei. Şi asta pentru că am ratat ceasul pesimismului riguros, al evaluării lucide.

(…) Psihologia post-comunistă ar fi trebuit să aibă în vedere o strategie simplă: stabilirea unui diagnostic circumstanţial şi „implementarea“ unei terapii adecvate. N-a fost cazul. Am ales fie festivismul ţanţoş, fie bombăneala demobilizatoare. Am pus accentul pe ideologie şi retorică de partid. A lipsit, din toate „taberele“, materia primă a unui pesimism „realist“, de natură să înceapă răbdător, de jos, de la imediatul diform, cu potenţial încă incert. A rezultat o patologie socială, economică şi politică, cu diferite chipuri: ori am exclus, din principiu, ideea terapiei (optimism guvernamental, fudulie „patriotică“): n-avem probleme, sîntem structural sănătoşi! Ori am demarat, experimental, diverse scheme terapeutice înainte de a defini boala (am vrut, adică, să obţinem o „sănătate“ generică, fără vindecarea suferinţei specifice, ceea ce înseamnă adoptarea unui tratament fără diagnoză prealabilă). A apărut, e drept, şi versiunea proastă, paralizantă, a pesimismului: lamentaţia resemnată a eternului „Mitică tragic“: sîntem incurabili! Diagnosticul nu trimite spre terapie, ci spre abandon. Avem încă de căutat dozajul optim între analiză necomplezentă, îngrijorare fără patetism (= pesimism bine temperat), energie tonică, speranţă fără iluzii, eficienţă politică şi depolitizare.

● Fără dată (înainte de 1989)

Colina e culturală. Muntele e mistic.

● Fără dată (1991?)

Carl Gustav Jung (într-o scrisoare către o necunoscută, 23.06.1932): „De netratat sînt doar oamenii care au venit pe lume fără suflet. Şi nu sînt puţini…“

● 26 octombrie 1983

În fiecare zi îmi trece pe la fereastră o pisică siameză, cu ochi albaştri. Mă priveşte fix, apoi pleacă. Superba tulburare de a te simţi privit de un mister…

● Eşti legat de locul unde ai păţit ceva. Căci acela e locul în care ai trăit epifania destinului. A fi „lovit de soartă“: a fi plasat unde trebuie, sub tirul aspru al lui Dumnezeu.

● Fără dată

Uneori îţi trebuie curaj pentru a mînca… Gurmandul cunoaşte specii ale dezgustului pe care ascetul le ignoră.

● Tipica vanitate a intelectului – Dostoievski, Însemnări din subterană: „Aş fi fost întru totul de acord să arăt a ticălos, cu condiţia să par, în acelaşi timp, foarte inteligent.“

● Măreţia lui Petre Ţuţea: „Mă simt asemeni unui vultur trist care, înălţat la zenit, urinează asupra veacului 20 cu un dispreţ creştin!“

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro