Nicolae Ceauşescu: „Ia spune, mă, ce sate am demolat eu?“

Nicolae Ceauşescu: „Ia spune, mă, ce sate  am demolat eu?“

Ilie Ştirbescu, omul care l-a înfruntat pe Ceauşescu

Enervat de un reproş făcut de revoluţionarul Ilie Ştirbescu, dictatorul fugar a ridicat pumnul să-l lovească. Apoi s-a prăbuşit, cu gura căscată, cu limba scoasă şi cu faţa schimonosită. Când soţii Ceauşescu, aflaţi pe bancheta din spate a unui Aro al Securităţii, au intrat în cazarma UM 01417, ei nu ştiau că vor fi scoşi de-acolo înveliţi în două foi de cort.

Ştiri pe aceeaşi temă

Târgovişte, sediul Miliţiei judeţene, 22 decembrie 1989. Se apropie ora 18.30. După ce i-au percheziţionat pe soţii Ceauşescu, revoluţionarii îi încolţesc pe dictatorii fugari, iar miliţienii se pregătesc să-i încredinţeze Armatei.

Omul-cheie în aceste momente, înainte de a intra în acţiune ofiţerii de la UM 01417 şi UM 01378, este Ilie Ştirbescu, un tapiţer care la 46 de ani a îmbrăcat haina revoluţionarului. El îi are alături pe cei patru copii ai săi - trei băieţi şi o fată, cu vârste cuprinse între 13 şi 20 de ani.

Urmează un dialog între Nicolae Ceauşescu şi Ilie Ştirbescu, relatat de tapiţerul revoluţionar şi confirmat, de-a lungul timpului, de ceilalţi martori oculari.

„Nu eşti comunist, eşti un trădător!"

„Am stat acolo în birou. Ceauşescu îşi frământă mâinile, se uită pe tavan, n-are astâmpăr. La un moment dat, zice: «De ce m-aţi adus aici, măi copii?». Răspund eu, că eram mai în vârstă: «Pentru cele bune şi cele rele făcute, tovarăşe preşedinte». «Ce anume am făcut?».

«În primul rând, aţi ordonat la Timişoara să se tragă în manifestanţi, în copii şi-n oameni nevinovaţi, care nu participaseră efectiv la manifestaţie. Priveau în stradă. De ce aţi făcut lucrul ăsta?».

«Lucrul ăsta nu este adevărat». «Cum nu este adevărat? Securiştii dumneavoastră trag şi în momentul de faţă în Capitală. Păcat că e televizorul în camera de alături, că v-aş fi arătat pe viu, să vedeţi ce aţi fost în stare să faceţi din ţara asta».

«Dacă au tras şi trag securiştii, înseamnă să şi-au făcut datoria». «E, să ştiţi că eu sunt comunist. Şi toţi care sunt în sediu la ora actuală sunt comunişti toţi. Noi n-am fi tras în propriul nostru popor. Dacă securiştii îşi fac datoria, să ştiţi că şi noi o să ne facem datoria!».

«Nu eşti comunist, eşti un trădător!». «Trădător? Trădătorul cui? Pe cine trădez? Îmi trădez ţara, îmi trădez poporul? Te trădez pe dumneata, care ne-ai trădat pe noi toţi!». E surprins de răspuns. Îşi frâmântă mâinile, se uită în tavan, n-are astâmpăr".

La judecata poporului

Ilie Ştirbescu continuă povestea din sediul Miliţiei. „La un moment dat, Ceauşescu zice: «Ia spune, mă, ce-am mai făcut?». «Aţi lăsat poporul fără mâncare, fără căldură, fără lumină. Pentru ce chinuiţi poporul în felul ăsta?». Oftează şi zice: «Da. Am fost obligat să o fac. Am cumpărat petrol şi gaze din URSS şi am convenit, în schimbul acestora, să dau carne şi alte alimente. Din cauza ruşilor sunt în momentul de faţă eu acum, aici, între voi».

Răspicat, aşa. Şi apoi: «Eu n-am făcut nimic pentru ţara asta, pentru Târgoviştea asta a voastră? V-am făcut combinatul ăsta siderurgic, platforma asta industrială, aici am fost arestat în ilegalitate. Şi asta e răsplata pe care mi-o acordaţi voi mie?». «Da, este adevărat ce spuneţi. Dar eu v-am spus de la început că sunteţi aici pentru cele bune şi cele rele. Pentru cele bune o să fiţi elogiat, pentru cele rele o să daţi socoteală în faţa poporului».

Elena Ceauşescu a sărit în apărarea soţului ei: «Hmmm... aţi văzut voi oameni morţi de foame?». Iar eu: «Nu, tovarăşa Ceauşescu, am văzut oameni rozând oase». S-a înfuriat, s-a strâmbat cu greaţă. Nicolae Ceauşescu era tot mai frământat: «Ia zi, mă, şi ce-am mai făcut?».

«Aţi ordonat demolarea satelor şi a oraşelor, aţi luat pământul oamenilor până lângă casă. De ce-aţi făcut asta? Ca oamenii să nu mai aibă cu ce trăi?». Când i-am spus aşa, parcă l-am ars cu foc. Se ridică de pe fotoliu şi vine cu pumnul strâns la mine, să mă lovească: «Spune, mă, ce sate am demolat eu?», şi cu mâinile să mă strângă de gât. Eu mă apăr şi spun: «Liniştiţi-vă, că vă spun imediat. Eu aveam stupi, 180 de familii de albine, şi mergeam cu ei în zona Bucureşti, Giurgiu, Snagov, Otopeni, 30 Decembrie, dar Miliţia m-a hăituit...»

N-am apucat să-mi termin fraza, că parcă l-a transformat Dumnezeu într-o stană de piatră. A rămas cu gura căscată, cu limba scoasă şi cu mâinile aşa, către mine. Am crezut că moare. Intervine Paise: «Vedeţi ce aţi făcut? Se poate întâmpla să-i plesnească un vas de sânge şi amândoi o să fim traşi la răspundere dacă se întâmplă ceva.

Vă rog să nu mai purtaţi nicio discuţie». Îi era frică să nu moară Ceauşescu. «Bine, eu nu mai discut - zic -, el m-a întrebat, eu am răspuns». Văzând că ţine cineva cu el, Ceauşescu a început să facă paşi mărunţi înapoi, cu spatele, până la fotoliu.

S-a aşezat întâi în faţă, un pic aşa, s-a tras înapoi. Intervine Enache şi zice: «Lasă-i, bre, să se liniştească! Hai să-ţi povestesc, să vezi prin câte peripeţii am trecut până când am ajuns aici». Şi mi-a povestit cum a ajuns la Protecţia Plantelor, cum a traversat oraşul cu ei, cum a ajuns la Răţoaia, cu vulpea şi aşa mai departe... Îmi povestea în faţa Ceauşeştilor. Iar ei ascultau şi nu l-au contrazis cu nimic, n-au zis «mincinosule!». Înseamnă că Enache spunea adevărul".

Erau să ajungă, din greşeală, în arestul Miliţiei din Târgovişte

Revoluţionarul Ilie Ştirbescu continuă să-şi depene povestea. „Între timp, Ceauşescu prinde viaţă. Mă tachinează: «Zi, mă, nu mai vorbeşti cu mine?». Şi Enache, tot către mine: «Lasă-i, bre, lasă-i să se liniştească!». Uşa se deschide din nou şi apare colonelul Ion Dureci, comandantul Miliţiei judeţene.

În spatele lui era locotenent-colonelul Ştefan Conţ. Conţ îi zice lui Dureci: «Faceţi un pas în faţă să vedeţi că e şi tovarăşul Ceauşescu... tovarăşa Ceauşescu...» Dureci bagă capul, îi vede, zâmbeşte aşa la noi, ironic, îl vede şi se retrage la el, în biroul de alături, să ia legătura cu superiorii săi de la Bucureşti. Apare şi maiorul Ion Mareş de la UM 01378.

«Tovarăşu' preşedinte, haideţi cu noi, că aici nu vă mai putem asigura protecţie. Scandează ăia jos, vor să intre cu forţa». «Unde mergem?» «La unitatea militară», îi spune Mareş. Elena: «Nu mai plecăm nicăieri de aici». Ultimul cuvânt îl are el. Mergem".

Ştirbescu duce povestea la capăt. „Se ridică el, se ridică şi ea. El îşi ia paltonul aşa, atârnat pe spate, ca pelerină, nu avea nici unde să se îmbrace acolo. Îşi uitase mănuşile pe birou - nişte mănuşi negre de piele, obişnuite -, dar i le-am dat noi, revoluţionarii. Le ţine aşa, la piept, şi căciula la fel. Ajunge în dreptul meu, îi pun mâna pe umeri şi îi salt paltonul, dar el: «Ia, mă, mâna de pe mine, că eşti un trădător!». Fac un pas înapoi, iar Paise face un pas înainte. El îi saltă paltonul.

«Şi tu eşti un trădător, să-ţi iei mâna de pe mine!». Hopa, s-a schimbat macazul! Iese în anticamera aia, acolo erau şi Dureci, şi Conţ, şi Mareş... Iese Ceauşescu, iese Elena, iese Paise, iese Enache, ies şi eu pe hol. E un hol mare, care face legătura între Miliţie şi Securitate la etaj. O luăm noi pe drumul greşit, care cobora la arest. Şi Conţ ne face semn cu mâna, «luaţi-o înapoi, că aţi greşit drumul şi coborâţi la arest!».

Şi ne-a întors înapoi pe scări, am coborât la parter. Şi acolo, ca şi la etaj, militarii erau aliniaţi cu faţa la perete, astupau geamurile cu piepturile lor, să nu vadă revoluţionarii cine-i înăuntru. Am coborât cu luminile stinse şi am ieşit cu ei în curtea interioară a Inspectoratului Ministerului de Interne".

„Lăsaţi-l, că putem da de necaz!"

Momentele tensionate de la Miliţie sunt relatate şi de Ion Enache, sergentul-major care-i adusese pe Ceauşeşti cu maşina. „Ştirbescu l-a supus unui tir de întrebări pe Ceauşescu. La un moment dat s-a enervat: «de ce ne-aţi înfometat?», «de ce ne-aţi demolat satele?», «de ce ne-aţi vândut petrolul?».

Şi atunci Ceauşescu s-a enervat şi a întrebat: «cine v-a făcut casele astea?», «cine v-a făcut combinatul?». Se înroşise, i se umflaseră venele la gât. I-am zis lui Ştirbescu: «Lăsaţi-l, că se poate întâmpla ceva şi dăm de necaz!»"

Surpriza Dinu de la Securitate

În curte îi aştepta un ARO alb cu patru uşi, care era folosit ca maşina de serviciu a Securităţii. La volan, colonelul Gheorghe Dinu, care tocmai îl scosese din garaj. Colonelul Dinu era adjunctul şefului Securităţii Dâmboviţa.

„Aoleu, ăştia îl scapă, am dat de dracu'!"

Povesteşte Ilie Ştirbescu: „Erau îmrăcaţi în civil, dar nu puteai să distingi că e securist, că e miliţian, se întunecase. Urcă Nicolae în ARO, că era cu uşile deschise. Urcă şi Elena, apoi Paise, Boboc.

În faţă urcă Mareş, iar eu ocolesc maşina să văd cine se suie la volan. Când colo, ce să vezi? Tocmai urca în maşină colonelul Dinu de la Securitate! Aoleu, zic, ăştia îl scapă, am dat de dracu'! Pun mâna pe volan. «Ce e cu dumneata aici, ce cauţi?» Nu eram un fricos, om de 120 de kilograme la 46 de ani, strângeam piatra aşa, de ieşea apă din ea. «Păi, sunt cu cei de la Armată şi fac parte din escortă», zice Dinu.

«Cum, dumneata faci parte din escortă?». Şi intervine Mareş: «Hai, domn'e, nici pe mine nu mă mai cunoşti acum?». Pe el îl cunoşteam, că e vecin aici cu mine şi ţine o vecină de-a mea. I-am lăsat să plece, dar i-am urmărit să n-o ia spre Bucureşti. Dacă se întorcea Ceauşescu la putere, eram un om terminat".

Pe 22 decembrie 1989, la ora 18.35, maşina ARO a Securităţii, cu numărul 1-DB-190, intra pe poarta UM 01417. În ea se aflau soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Aceştia nu aveau de unde să ştie că nu vor mai ieşi vii din acea cazarmă.

Mâine în „Adevărul"

Omul care ştia unde se ascund Ceauşeştii
Şedinţa în care s-a jucat comedia naşterii FSN



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările