Dacă v-a dus cu gândul la sindromul Stockholm, să ştiţi că nu despre el e vorba. Mă gândeam mai degrabă la felul în care a ajuns să se autodefinească românul, prin raportarea la alteritate, la celălalt. Din păcate, nu este o emulare în sens pozitiv, ci invers.

Nu mai privim în jur căutând modele şi inspiraţie, surse de energie personală care să ne ajute să evoluam, ci căutăm mai degrabă a justifica şi a valida propriile neajunsuri prin ceea ce fac alţii, fie că e ceva rău, dar mai ales dacă e ceva bun. Faptele şi actiunile pozitive s-au transformat din modele în cauze ale falimentului propriu, iar capra vecinului nu mai este de mult motiv de invidie, ci Duşmanul.

Este încă greu de înţeles cum se face că, într-o societate care este acum mai deschisă şi mai permisivă decât a fost vreodată în această ţară, unii oameni reuşesc să evite magistral aproape orice resursă socială care i-ar putea ajuta să evolueze. În mod neechivoc, mă refer la puterea exemplului, care a ajuns, de la a fi una dintre cele mai elegante şi motivante resurse, un amalgam cenuşiu şi suspect de neîncredere şi deturnare a propriilor resurse.

Mă îngrozeşte când mă gândesc cât de mulţi români cu această mentalitate am întâlnit în ultimii ani.

A apus vremea găinii vecinului, care era întotdeauna mai grasă. Găina este acum capra care trebuie să moară. Nu mai suntem de mult în universul proverbului în care ambii vecini îşi hrăneau găinile şi se uitau apoi peste gard, admirându-le pe cele care nu erau ale lor. Acum nu mai există cele două capre, iar după moartea uneia, mentalul (slab şi nevolnic) să-şi dorească să o vadă şi pe a doua lată-n drum.

Am ajuns într-un punct în care o parte refuză să facă ceva ca să aibă găină sau capră şi se împotriveşte cu cerbicie ca cealaltă parte să aibă. Lumea lui „hai să văd cum fac să am şi eu“ a fost înghiţită de lumea lui „eu nu am, tu de ce să ai?“.

Mă îngrozeşte când mă gândesc cât de mulţi români cu această mentalitate am întâlnit în ultimii ani. Iar ceea ce este şi mai cumplit e faptul că spre unii dintre aceştia priveam acum ceva vreme ca la nişte modele, fără să am cum bănui ce transformare hidoasă avea loc înăuntrul lor. Fără tăgadă, erau, în acele timpuri, oameni de o inteligenţă aparte, creativi şi motivaţi, dar care par să fi fost seduşi mult prea uşor de mirajul mortal al ne-facerii, al lipsei de acţiune, al damnatului pasivism.

Îmi e greu să aflu îndeaproape ce le-a dat brânci în această prăpastie conceptuală; motivele pot fi diverse şi complicate. Însă rezultatul tiparului lor de judecată este cel care contează în acest moment, iar malignul social pe care îl reprezintă este atroce. Ei sunt oamenii care îşi iubesc mizeria sufletească în timp ce se preamăresc înconjuraţi de o aură de „self righteousness“ şi autosuficienţă comatoasă din punct de vedere social.

Sunt cei care îşi aclamă propriile verdicte, niciodată greşite, niciodată nedrepte, cărora eşecul şi scuzele le-au ajuns mai străine decât geografia celei mai îndepărtate planete. În lipsa a suficienţi „călăi şi judecători“, ei simt că e o datorie sacră în a încerca să murdărească eforturile celuilalt, indiferent de sacrificiile făcute, de viziunea pe care o are, independent de toate lucrurile şi eforturile care încununează orice succes autentic.

Şi nu aş fi scris despre asta dacă această pornire tenebroasă a lor nu şi-ar găsi atât de uşor drumul către suprafaţă, dacă nu ar fi din vreme în vreme atât de vocală şi degrabă îmbrăţişată de semenii lor cu preocupări similare. Am trăit cu doar zile în urmă aşa o experienţă, dar am depăşit-o fără să mă afecteze, căci sunt vaccinat împotriva acestei boli sociale.

Dacă borşul meu e mai bun, nu înseamnă că trebuie să-l arunc în drum pentru că al tău e prost, drag român!

La maturitate am ajuns să înţeleg cât de utile îmi fuseseră sfaturile familiei, care mă îndemna să îmi văd de borşul meu înainte de a-mi băga nasul în oala altuia. Totuşi, nu pot să nu simt o fascinaţie (morbida, i-ar spune unii) pentru a încerca să înţeleg cum se propagă această nefastă dorinţă de a-i trage pe alţii în jos, care pare a înlocui, în unii indivizi, cele mai elementare dorinte de progres real.

Să fie ceva legat de anii îndelungaţi de comunism şi toate formele lui metamorfozate în prezent? Înclin să cred că da, pentru că întocmai acea gândire malefică a încercat să îi facă pe oameni să creadă că sunt toţi egali (în acel fel utopic şi canceros) şi, dacă totuşi adevărul că nu sunt egali răzbate la suprafaţă, trebuie mai degrabă să retezăm vârfurile în loc să încercăm să îi aducem mai sus pe ceilalţi, întru adevărata „propăşire obştească“.

Departe de a fi un pesimist, închei cu un zâmbet la gândul că întâlnesc din ce în ce mai mulţi tineri care se detaşează de acest mod pernicios de a gândi şi care întrezăresc, plini de elan, speranţa şi conştientizarea eforturilor pe care vor trebui să le facă, o soluţie care să răstoarne încă o dată acest sistem de aşa-zise valori recente.

Dacă borşul meu e mai bun, nu înseamnă că trebuie să-l arunc în drum pentru că al tău e prost, drag român!