Pare să creadă că interlocutorul – orice interlocutor -  e, prin definiţie, cineva tare de ureche. De aceea, strada, cîrciuma, mall-ul, toate locurile publice au, la noi, ceva de iarmaroc pestriţ. Ceea ce, în oraşele „normale” din alte părţi, este zumzetul discret al ambianţei urbane, la noi e zgomot de codru, de Bărăgan, de zaiafet. Şi cînd munceşte, românul îşi cheltuie jumătate din energie strigînd. Chiar şi micile şantiere curente (cele care, de pildă, dau găuri în asfalt) provoacă tămbălău. „Coechipierii” se cheamă non stop unii pe alţii, îşi dau indicaţii, înjură cu năduf, sau, măcar, fluieră a pagubă. Nici noaptea nu-i potoleşte. Ba dimpotrivă! Stimulaţi, cumva, de liniştea din jur, se străduiesc încă şi mai abitir s-o umple cu interjecţii.

Să fie un reziduum ancestral al singurătăţii pastorale? Al vremurilor cînd se dialoga de pe un deal pe altul? Sau al muncii de cîmpie, sub un soare torid, cînd agricultorul cerea apă consoartei aflate la celălalt capăt al tarlalei? Dar şi modernitatea a fost de îndată adoptată tot pe linia ”aplicaţiilor” ei sonore. Radioul, amplificatoarele, telefonul mobil şi-au adus rapid contribuţia la multiplicarea trepidaţiilor noastre auriculare. La masa de-alături din restaurant, de pildă, cînd cîte un client volubil face lungi conversaţii cu iubita, cu mama, cu şefu`, aşa încît, vrei nu vrei, devii indiscret (chiar dacă omul nu pare să aibă nimic de ascuns). De altfel şi fără telefon unii muşterii de la mesele învecinate îţi strică liniştiţi cheful şi ciorba întreţinîndu-se cu amicii din jur ca şi cum ar fi acasă, în bucătăria proprie: cu glas mare, cu hohote de rîs ascuţite, cu tachinerii de budoar. Prin oraşe s-a răspîndit obiceiul ca, din cînd în cînd, în piaţa centrală, o orchestră ”de fiţe” să-şi instaleze pagode întregi de scule muzicale, cu ajutorul cărora terorizează sonor, ore de-a rîndul, tot ce mişcă pe o rază de cîţiva kilometri. S-a dovedit că şoarecii, de la anumite cote de decibeli în sus, fac ulcer, se nevrozează sau mor. Omul pare să fie mai rezistent. Eventual se cretinizează, cade în fandacsie sau, mai rău, devine dependent. Oricum, mărturisesc că n-am prea multă încredere în cei care, fericiţi (sau resemnaţi) să fie agresaţi în felul acesta, îşi exprimă ”liber” votul cînd li se cere…

Un obicei generalizat este şi ”muzica de fond” din orice magazin, dar mai ales din restaurante şi cafenele. Eşti invitat să abandonezi orice conversaţie şi să te dai pe mîna gazdei, cu preferinţele ei muzicale, cu nevoia ei de zumzăială ritmică sau de imagini televizate. Iar cine crede că poţi găsi scăpare în aer liber, se înşeală amarnic. Vrei să te retragi undeva, departe de lume, într-o cabană pitorească, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai? Ai toate şansele să te trezeşti, într-o bună zi, că paradisul însuşi e invadat de pasiunea cuiva din zonă pentru minunatul nostru folclor sau pentru şugubeţele noastre manele. Faţă de epidemia de sunete revărsată peste văi întregi, micile exerciţii de prin cîrciumi şi pieţe sunt jocuri nevinovate de amatori.

Cred, sincer, că un asemenea regim sonor, o asemenea cruciadă de decibeli sunt o sursă primejdioasă de imbecilizare publică. Simplul fapt că urechile noastre nu se mai odihnesc niciodată e o catastrofă. Ca să nu mai vorbesc despre ce eşti obligat să auzi. Căci nu asculţi Mozart sau Eminescu (nici ei n-ar fi, de altfel, o hrană igienică, dacă prezenţa lor acustică ar fi obligatorie şi neîntreruptă), ci asculţi lucruri de genul: ”Ce te uiţi aşa, du-te-n pana mea!”, ”Iubi, iubiţel, scoate banii de la bancă, să-ţi arăt că nu-s ţărancă, bagă cardu-n bancomat, să-mi arăţi că eşti bărbat”, ”Sunt bună, bună de tot, altcumva să fiu nu pot!”, ”Tatăl meu este boier, că mi-a luat elicopter!”, ”Sunt bărbat de calitate, super-calitate. La mine gîndeşte capul şi cîştig banii cu sacul”.

Asaltaţi, clipă de clipă, cu voie sau fără voie, de asemenea ingeniozităţi erotice, comerciale, metafizice, nu e de mirare că ne degradăm vesel, cu mic cu mare, ratăm bacalaureatul, încurcăm economia de piaţă, gîndim politicul ca pe o huiduială de stadion, facem rating unor emisiuni şi unor ziare de birt, vorbim româna ca pe o limbă străină, ne realizăm social şi intelectual pe forumuri, alegem parlamentari descurcăreţi, formaţi la ”fără frecvenţă”, ne uităm de sus la dumneaei Europa, dăm vitejeşte cu oiştea-n gard, cu bîta-n baltă şi cu nuca-n perete. Facem tot ce facem pe un fond muzical pe care ni-l aleg alţii. Am scăpat de totalitarismul ideologilor comunişti şi cochetăm cu totalitarismul ţoapei prepotente. La mai mare!