Dar nu acceptă, sub nici o formă, să te legi de ţărişoară şi de popor. Ţărişoara şi poporul sunt sacre! Ţărişoara a exasperat, totuşi, o sumedenie de „mari români”, de la Cantemir la Eminescu, de la Caragiale la Cioran. De curînd, am dat şi peste o frază a lui Octavian Goga, preluată abundent pe o mulţime de site-uri şi forum-uri, ceea ce arată că nu puţini sunt aceia dispuşi să-i recunoască actualitatea. E vorba de o frază scrisă în 1916, de un poet renumit pentru patriotismul său, „poetul pătimirii noastre”, angajat, politic, la extremă, mergînd pînă la naţionalism xenofob. Iată textul:

Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală."

E oare, într-adevăr, ceva bolnav, deşucheat, tulbure în alcătuirea noastră? Suntem contaminaţi de un virus nevindecabil? Fapt e că fiecare din noi are momente de exasperare, de pierdere a răbdării, de surpare a încrederii într-o soluţie salvatoare. Dezavantajul unei asemenea stări este că poate avea efect paralizant: fie că ne pune în postura, demnă de milă, a victimei nevinovate, fie că ne condamnă la o simptomatologie ireversibilă, vecină cu „somnul cel de moarte“. Nedreptăţiţi de soartă, sau loviţi de o insidioasă molimă, dacă nu de un obscur blestem istoric, n-avem decît să ne resemnăm, să aşteptăm, înlăcrimaţi, colapsul. Nu e nimic de făcut. Pendulăm, zilnic, între ieremiadă şi sudalmă, dăm cu obidă vina unii pe alţii.

Desigur, e mereu la îndemînă să înjurăm guvernul. Slavă Domnului, avem şi de ce. E limpede (în sfîrşit) pentru mai toată lumea că, probabil, avem, la vîrf, cea mai nefericită, mai ineficientă, mai ruşinoasă combinaţie politică din cîte am avut după decembrie 1989. Meritam asta? Poate că da. În fond, ne izbim, clipă de clipă, nu numai de netrebnicia conducătorilor, ci şi de propria noastră netrebnicie, de îngălarea tehnică şi morală a instituţiilor, dar şi a oamenilor de pe coridoarele şi de la ghişeele lor. Cînd, în plin ger, se opresc, în unele carrtiere, gazele, nu avem de a face, strict, cu o disfuncţionalitate ministerială, ci cu incompetenţa, nesimţirea şi birocraţia tălîmbă a cîte unei firme locale (eventual private), a cîte unui angajat robotizat, netot, nepăsător, a unor „echipe” (bine plătite) inapte să-şi facă treaba, (deszăpezire, asigurarea unei presiuni constante a gazelor şi a unei intervenţii rapide în caz de avarie etc.).

Cînd, într-o seară, stai două ceasuri la telefon căutînd un taxi, cînd bancomatele, brusc, nu funcţionează, cînd telefonul sau lumina ţi se taie chiar dacă ai plătit, cînd omul de lîngă tine (pe stradă, în magazine, sau pe ecranele televizoarelor) vorbeşte birjăreşte, cînd miniştrii fură ca nişte găinari (şi găinarii ca nişte miniştri), cînd o învăţătoare îi beşteleşte, ca o precupeaţă, pe părinţii elevilor ei, care nu dau destulă şpagă, cînd „colegii de trafic” se comportă, la volan, ca fiarele în codru, cînd subînţelesul normalităţii devine o utopie, pe scurt, cînd nimic nu pare să funcţioneze ca lumea, vinovaţii nu trebuie căutaţi numai în sus, printre ierarhiile puterii, ci şi lîngă noi, lîngă umărul nostru, de-a dreapta şi de-a stînga noastră.

Ba chiar, să nu ne fie cu supărare, în noi înşine, în lehamitea, în solipsismul nostru obosit, sau în recursul prea prompt la băşcălie şi descurcăreală. Suntem sub atacul unei epidemii de nevrednicie. Goga vorbea de „meningită”, o boală a capului. Dar nu stăm bine nici cu inima, nici cu oasele, nici cu muşchii. Şi problema este că nici un doctor nu ne poate ajuta, dacă nu ne punem pe picioare singuri, redescoperind, în genele proprii, uitate resurse de onestitate, demnitate, rigoare şi hărnicie.