Patina şi latina lui „Mens sana in corpore sano" trebuie recondiţionate. Varianta chemată la rampă de cea mai nouă năzbâtie a tranziţiei este „Mens sana in corpore babarosano", pe care amatorii de cărţi de buzunar (în seturi de 52) o tălmăcesc, ca nişte fachiri traductologici ce se află, prin „Mergeţi sănătoşi în corpore la babaroase". Ce vrea să spună asta? Că unul dintre maximele caraghioslâcuri ale sportului e, la ora actuală, lozinca olimpică. Cel puţin aşa văd lucrurile Agenţia Naţională pentru Sport şi şefa ei, fosta medaliată cu aur olimpic, Doina Melinte. Cu alte cuvinte, nimic mai deplasat, în vraiştea contemporană, decât un „Citius, altius, fortius" care nu mai spune nimănui nimic. Mâhnită de adâncimea decalajului, de hăul căscat între clasicismul sportului şi ultimele lui tendinţe, Doina Melinte a decis: pokerul a devenit sport. La fel ca voleiul, dar mult mai difuzat ca el. Alături de baschet, însă cu un zgomot propagandistic incomparabil mai mare. Pe aceeaşi linie cu nataţia, dar având în spate muşuroaie, movile, coline şi munţi de bani.

Proaspăta mămică şi moaşele pruncului nu prea ştiu să răspundă la câteva întrebări: prin ce anume e pokerul sport? Ce calităţi fizice premiază? De câtă agilitate, pricepere, tehnică, rezistenţă şi graţie e nevoie pentru performanţa în domeniu? Cum se modelează musculatura unui pokerist? Unde i se ascunde talentul? Şi nu în ultimul rând, care e limita împotriva căreia are el de luptat? Se ştie doar, scorul, recordul, punctajul şi timpii obţinuţi sunt borne care măsoară capacitatea de depăşire şi de autodepăşire. Cine ia startul într-o competiţie nu vrea doar să-şi înfrângă adversarul, ci şi să-şi demonstreze sieşi că poate mai mult. Mereu mai mult. Asta, fireşte, ferindu-se de proptelele farmacologice care surpă şi ucid ceea ce pretind că refac şi însănătoşesc.

Pentru cine se grăbeşte să invoce exemplul şahului, nici el creator de masă musculară, răspund imediat: cred că nici şahul nu e sport, cu toată galeria lui de campioni glorioşi, de la Capablanca şi Alehin la Fischer şi Petrosian, de la Tal şi Korcinoi la Bent Larsen şi Karpov. Singurul lucru pe care şahul şi pokerul îl au în comun e provocarea hemoroidală. Şahul e o ocupaţie străveche, nobilă, înălţătoare şi sănătoasă pentru cap, fără a fi sport propriu-zis. Pot fi acuzat de obtuzitate, reducţionism şi nepricepere, dar criteriul elementar al sportului trebuie să fie punerea la treabă a corpului. Categoric, există sporturi cărora mulţi nu le văd rostul: lacrosse, curling şi altele. Nici pe mine nu mă impresionează, poate şi din cauză că nu le-am prins şpilul. La fel, nu mor de dragul popicelor sau al halterelor, nu asist în extaz la gale de lupte, nu pot rămâne în captivitatea televizuală a unui meci de ping-pong. Dar, ne plac sau nu, ele sunt sporturi, pe când pokerul şi alibiul lui subţire, şahul, aparţin altor categorii.

Nu orice năzbâtie izvorâtă din simţul competiţiei merită gir sportiv. Ridicarea unei îndeletniciri la rangul de sport presupune principii şi mecanisme limpezi de omologare. Altminteri, am avea un calendar olimpic împânzit de ghiduşii: căratul nevestei în cârcă, întinsul pielii de pe faţă, tir cu boabe de mazăre, călcat de haine în copaci etc. Există şi aşa destule concesii difuzate excesiv: campionate de tras camioane cu dinţii, de tăiat lemne, de cărat pietroaie, de mâncat melci cruzi etc. Pokerul ar fi trebuit lăsat cu norocul şi cu banii lui, în casele pasionaţilor de aşa ceva sau în cazinouri, pe acelaşi palier cu barbutul, şepticul şi tabinetul. Înălţarea lui între sporturi e o cedare vinovată. Iar apariţia unei federaţii naţionale, care poate primi bani de la bugetul de stat, răsună ca o palmă pe un obraz supt de nevoi. Şi totodată ca expresie a unui interes de enormă anvergură lucrativă.