Şi tot un copil al Iluminismului, crede prezentul autor, este şi psihologia. Avalanşa de cărţi dedicate autodepăşirii, dezvoltării personale, eliberării de scheme de gândire defectuoase duc mai departe moştenirea acestui proiect grandios.

O temă subordonată este aceea a autosabotajului emoţional.

Cineva îl defineşte drept un comportament care anticipează obstacole reale sau imaginare care stau în calea succesului şi se foloseşte de ele ca scuze.

Subtitrând definiţia de mai sus, autosabotajul emoţional denotă două lucruri aparent opuse: a) eşecul Iluminismului şi b) succesul său. Astfel, proiectul modernităţii nu a reuşit să aducă fericirea mult visată, din moment ce azi suntem mai dependenţi de ea ca oricând. În acelaşi timp, faptul că avem atâtea cărţi terapeutice denotă că guvernele nu îşi mai asumă sarcina  de a ne face fericiţi (vezi regimurile totalitare de secol XX), ci ne oferă doar cadrul, libertatea în care să ne căutăm împlinirea.

Fără a avea pretenţia de a fi mai mult decât un eseu de opinie, cred că autosabotajul emoţional cu care ne-am confruntat mulţi dintre noi se poate explica prin trei tipuri de cauze: psihologice, sociologice şi biologice.

  1. Cauzele psihologice

Prima mare cauză ţine de psihologie sau, îmi place să spun, de economia sufletului. Oamenii căuta plăcerea (fizică, sufletească, morală) dar  se tem, adesea, mai mult de durere. În logica de aici, autosabotarea este cauzată de teama de a ieşi din parametri unei situaţii fără a avea certitudinea unui viitor mai bun. Eşti economic cu ceea ce ai sau eşti la momentul prezent. Preferi să rămâi într-o situaţie, un anturaj, o relaţie personală sau profesională din teama că alternativa ar putea fi chiar mai rea. Rău cu rău, dar mai rău fără rău, spune înţelepciunea românească găsindu-şi echivalentul în englezescul Better the devil you know!

Desigur, pe măsură ce laşi timpul să treacă, raţionamentul capătă tot mai multă greutate, deoarece înaintarea în vârstă îţi secătuieşte resursele. Ce poţi face la 20 de ani, faci mai greu la 40 şi încă mai greu la 60.

Un corolar al acestei modalităţi de a trăi este căutarea unei supape. Spre exemplu autoironia sau autocompătimirea, adesea cu tentă umoristică. Prietenii, colegii, anturajul, ascultătorul nevinovat pe care l-ai prins la înghesuială trebuie să fie martorii lamentărilor tale. Ele pot părea expresia dorinţei de schimbare, însă cine te cunoaşte de mult timp, ştie că nu sunt decât jetul vaporos din oala sub presiune care menţine nemulţumirea la nivel suportabil.

  1. Cauzele sociologice

E un truism să spui că suntem influenţaţi de societate. Cel mai adesea indirect şi direct prin intermediul anturajului sau grupului de referinţă. Prietenii şi colegii mai sus aduşi în discuţie exercită o presiune regulatoare asupra ta. Uneori presiunea are un rol constructiv, optimist, vitaminizant, determinându-te să te autodepăşeşti. Alteori, are rolul exact opus, chiar dacă cei din jur sunt sau nu conştienţi de urmările influenţei lor. Auzim adeseori biciul verbal al celor din preajmă spunându-ne: „nu te uiţi la tine cum arăţi!”.. „ai tu faţă de aia/ ăla?”. „Eşti moş/babă!” „Vrei să intri în politică? Crezi că vei schimba ceva? Te mănâncă ăştia!”

Nu discutăm dacă astfel de cuvinte sunt mânate de grijă sau invidie. Prin vocea indivizilor vorbeşte societatea. Conform lui Robert K.Merton (1910-2003), comportamentul are cinci forme de manifestare cu privire la normele colective: conformism, inovare, ritualism, retragere şi rebeliune. Cele mai des întâlnite sunt conformismul şi ritualismul. Primul presupune atât acceptarea scopurilor sociale, cât şi a mijloacelor de atingere a acestora. Al doilea, ritualismul, presupune respingerea scopurilor colective şi acceptarea mijloacelor. Împreună ele şlefuiesc omul mediu statistic fără de care ordinea nu ar fi posibilă.

Raportat la subiectul nostru, autosabotajul emoţional înseamnă aici interiorizarea presiunii anturajului. Dacă până la un punct aşa ceva este de dorit (vezi Decalogul: să nu furi, să nu ucizi şamd), în chestiuni subiective, interiorizarea şi preluarea gusturilor altora poate conduce la naufragiu.

Dar aş vrea să mai zăbovesc asupra subiectului. Ipoteza pe care o avansez aici este că ceea ce numim autosabotaj este de fapt un mecanism prin care societatea îşi economiseşte resursele. Dacă toţi membrii săi şi-ar maximiza potenţialul în viaţă, resursele ar fi cheltuite mult mai repede. Ne putem gândi la nenumărate exemple:

  1. vânatul sau pescuitul extensive pot secătui un ecosistem fără a da şansa vieţuitoarelor să se reproducă;
  2. preferinţa unui număr mare de oameni către slujbe bine plătite care să le permită achiziţia bunurilor de lux ar putea creşte gradul de poluare dintr-un oraş (din cauza numărului suplimentar de maşini sau deşeurilor).

Pentru a preîntâmpina consumul excesiv de resurse, societatea caută să menţină status-quo-ul prin mecanisme gen frica şi vina. Ca un corolar al celor de mai sus, autosabotajul întreţine o întreagă diviziune a muncii, aşa cum este industria jocurilor de noroc.

  1. Cauzele biologice

Suntem deopotrivă corp şi minte, aşa cum un calculator este deopotrivă hard şi soft. Dezbaterile despre autosabotajul emoţional sunt în zona psihologiei, dar poate ar trebui să luăm în considerare şi componenta materială a fiinţei noastre. În acest sens, propun două tipuri de explicaţii în cheie biologică:

a) natura face greşeli. De aceea apar şi anomalii, mutaţii etc. Poate că autosabotajul reprezintă o eroare de fabricaţie în cazul autosaboteurului, eroare generată de o nepotrivire/asimetrie între inteligenţă şi alţi factori: temperament, caracter, sănătate. Altfel spus, poate că eşti o persoană cu un mare potenţial, dar ai un temperament coleric, agresiv care îi îndepărtează pe cei din jurul tău. Sau doreşti satisfacţii imediate, ceea ce te împiedică să urmăreşti scopuri pe termen lung. În alte situaţii nefericite, inteligenţa nu a fost dublată de o sănătate fizică corespunzătoare, determinând fie decizii pripite, fie slăbirea încrederii în sine.

În prima categorie avem exemplele unor titani ai istoriei:

- Caius Iulius Cezar a fost un geniu polivalent, dar chinuit de epilepsie.[1] După cucerirea Romei acţiunile sale urmăreau cumulat consolidarea puterii şi pregătirea campaniei contra perşilor. Putem specula că asasinarea sa ar fi fost evitată dacă nu s-ar fi grăbit şi ar fi fost mult mai deferend cu senatorii şi cu vechile instituţii romane, încă nepregătite pentru un dictator. Dar teama de propria mortalitate l-a determinat să acţioneze contra cronometru.

- Mihai Viteazul a fost un mare conducător militar, dar un temperament coleric. În întâlnirile cu diplomaţii străini traducătorii nu puteau ţine pasul cu debitul său verbal. Aceeaşi precipitare s-a observat în ritmul acţiunilor sale. Poate că dacă ar fi fost mai răbdător şi-ar fi consolidat puterea & alianţele  ar fi reuşit să realizeze o unificare durabilă a ţărilor române.

Atenţie! Mostrele de mai sus sunt scenarii simplificate care să susţină argumentul; nu înseamnă că personalitatea celor doi a fost singurul factor care le-a influenţa biografia!

b) natura împarte roluri. Există biologi care consideră că nu individul este unitatea de referinţă a biologiei, ci grupul. În această cheie ne putem gândi că în interiorul unei comunităţi relativ stabile în care indivizii sunt înrudiţi  (familie, clan, trib, un sat izolat), genele sunt răspândite astfel încât să favorizeze roluri sociale complementare.[2] De exemplu, într-o familie cu cinci fraţi, unul va fi poseda personalitata alfa, alţi doi fraţi vor fi executanţii, iar alţi doi vor avea rolul de moderatori pentru a calma potenţialele conflicte. Altminteri, dacă toţi fraţii ar avea personalităţi alfa şi-ar cheltui resursele luptându-se între ei; dacă toţi ar fi timizi, şansele de supravieţuire s-ar diminua drastic. Această ultimă explicaţie o reia pe cea de la punctul 2) doar că în cheie biologică, nu sociologică.

Rezumat şi concluzii

Cele mai multe dezbateri legate de autosabotajul emoţional se găsesc în zona psihologiei. Fără a nega această direcţie, am încercat aici să argumentez că ar trebuie să suplimentăm tabloul cu explicaţii sociologie şi biologice. Desigur, cauza economică a sabotajului emoţional ar trebui la rându-i explorată; aici m-am mărginit doar să aduc în discuţie industria jocurilor de noroc.

Unde cred că este miza lărgirii orizontului investigativ: dacă acceptăm că resorturile autosabotante sunt multiple, vom muta o parte din vină dinspre individ spre circumstanţele în care îşi derulează existenţa. Nu pentru a-l absolvi, ci a-l face atent la acele dependenţe de care nu e conştient sau, conştient fiind, nu poate să scape. În plus, putem să demascăm făţărnicia anumitor organizaţii sau practici sociale care blamează doar indivizii, când de fapt tocmai natura lor e aceea care vrea să conserve status-quo-ul. Câţi dintre noi nu am participat la „traininguri” unde  ni s-a vorbit despre „wellness”, „wellbeing” şi „asertivitate”?! Concluzia fiind că poţi realiza orice, totul depinzând doar de tine, deşi era evident că problema nu era doar la tine, ci şi la întreg contextul în care trăiai!

Un ultim punct: cele trei chei explicative – psihologică, sociologică şi biologică pot fi foarte bine compatibile. Se prea poate ca obiceiurile autosabotante ale cuiva să îşi aibă originea în zestrea genetică potenţată de anturajul sau conjunctura în care locuieşte.

Conştientizarea felului în care defectele tale interacţionează cu circumstanţele te-ar putea ajuta, dacă nu să te eliberezi de ele, să le transformi din agravante în atenuante.


[2] Pentru studii despre răspândirea genelor în interiorul unei comunităţi a se vedea: Peter Godfrey-Smith, Local interaction, multilevel selection, and evolutionary transitions. Biological Theory, 1, no. 4, 2006: 372-380. Leda Cosmides and John Tooby, Evolutionary Psychology: New Perspectives on Cognition and Motivation, Annu. Rev. Psychol, 64, 2013: 201–29. Jonathan N. Pruitt, Carl N. Keiser, The personality types of key catalytic individuals shape colonies’ collective behaviour and success, Animal Behaviour, 93, 2014: 87-95. Damien R. Farine, Pierre-Olivier Montiglio, and
Orr Spiegel, From Individuals to Groups
and Back: The Evolutionary
Implications of Group
Phenotypic Composition, Trends in Ecology & Evolution, Vol. 30, No. 10, October 2015: 609-621