Miza tensiunii dintre preşedintele Trump şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii
0
Acuzele preşedintelui Donald Trump împotriva Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii urmate de măsura de a opri contribuţia financiară către aceasta vin într-un moment în care umanitatea are nevoie de solidaritate pentru a rezolva pandemia de SARS Covid-19 şi criza economia derivată de aici.
Preşedintele american reproşează OMS/WHO şi directorului acesteia, dr.Tedros Ademon Gebreyesus că a avut o abordare chinocentrică, relaxată faţă de guvernul de la Beijing, fără a trage alarma la timpul potrivit. De cealaltă parte, dr.Gebreyesus a cerut Casei Albe să nu politizeze situaţia. În sprijinul său au venit atât Secretarul General al ONU, Antonio Gutierrez, cât şi numeroşi şefi de stat africani, continentul de baştină al directorului OIM. Episodul este interesant prin faptul că poate fi citit din mai multe unghiuri şi subtitrează dinamica de putere care se petrece în lume.
Pentru simplificarea întregului tablou ne vom concentra pe trei actori: SUA, China şi Organizaţia Mondială a Sănăţii, personalizată de directorul acesteia, dr.Gebreyesus.
1. Dinspre fundal către detaliile specifice de prim-plan, acuzele lui Donald Trump sunt în ton cu programul electoral al acestuia. Anume acela de a renegocia tratatele şi statutul în cadrul organizaţiilor internaţionale din care face parte SUA. Premisa lui Trump este aceea că abordarea internaţionalistă a elitei diplomatice de la Washington a fost păguboasă pentru ţară şi pentru omul de rând. Ca arhitect al ordinii internaţionale post1945, SUA ar fi ajuns victima acestei ordini, un „Gulliver înlănţuit” de pigmei, pentru a relua sintagma lui Stanley Hoffmann. Şarjele verbale ale lui Donald Trump vizau cu precădere acordurile comerciale, dar ricoşau şi spre acordul cu Iranul (JPCOA) şi, prin extensie, către tot ce ar fi împiedicat măreţia americană. Make America great again relua acea direcţia jacksoniană din politica americană, legată de numele lui preşedintelui Andrew Jackson (1829-1937) şi care prevede urmărirea interesului naţional de o manieră directă, bilaterală, refuzând orice piedică în calea acestui deziderat. Doctrina Bush II, maturizată la scurt timp după 9/11 a fost, de asemenea, intepretată, în aceeaşi cheie de secol XIX.
Nu în ultimul rând, Donald Trump este în cursa electorală pentru al doilea mandat. Dacă asasinarea lui Soleimani ar fi trebuit să îi confere capitalul de imagine pentru încă patru[1] la Casa Albă, izbucnirea pandemiei nu permite relaxarea şi cere măsuri energice, deopotrivă faptic, cât şi la nivel de imagine. Un preşedinte care pare că luptă, acuză, indiferent dacă are sau nu dreptate, primeşte puncte. Chiar şi o performanţă medie (nu zicem mediocră) va spori acea putere a funcţiei (the power of incumbency), lucru cu care nici Joe Biden, nici oricare alt contracandidat anunţat nu pot concura.
2. China reprezintă a doua putere a lumii. Potenţialul său este unul formidabil la toate capitolele, iar acţiunile sale reprezintă atât ying-ul cât şi yang-ul. Altfel spus, China face deopotrivă şi foarte multe bine şi foarte mult rău la nivel internaţional. Este cel mai mare poluator, cât şi cel mai mare producător de panouri solare şi energie eoliană:
Emisiile de carbon al principalelor economii ale lumii
Sursa: Crippa, M., Oreggioni, G., Guizzardi, D.,Muntean, M., Schaaf, E., Lo Vullo, E., Solazzo, E.,Monforti-Ferrario, F., Olivier, J.G.J., Vignati, E, Fossil CO2 and GHG emissionsof all world countries, Joint Research Centre, 2019, p.5
Multor naţiuni nu le-o fi plăcând dependenţa de această economie, dar nu se vor putea decupla curând. Occidentul se teme de Huawei şi viitorul 5G, dar euro-americanul de rând utilizează tehnosfera chinezească. Pe speţa discutată, China este ţara din care a originat virusul; mai multe luni autorităţile au minţit presa mondială şi au răspândit teorii false, dar tot ea produce multe din măştile medicale atât de necesare. Desigur, putem discuta care sunt motivele diplomaţiei ei sanitare: vină, dorinţa de a ascunde alte secrete, profit şamd, dar aceasta e greu rezistibilă, mai ales pentru micile economii care nu au resurse proprii suficiente. Poate că una din lecţiile lumii post-pandemice va fi repornirea industriilor proprii, dar pe moment interesul naţional şi naţionalismul îngust nu mai coincidà ajutorul e binevenit de oriunde.
3. Organizaţiile internaţionale au prerogativele şi resursele pe care le primesc de la state. În acelaşi timp ele tind să devină persoane juridice de sine stătătoare, cu birocraţii care tind să fie mai mult decât suma actorilor componenţi. De aici dilema lor existenţială. Ca analogie seamănă cu acei copii care au atins o vârstă dar continuă să locuiască cu părinţii şi să depindă de buzunarul acestora. Nu pot întinde coarda prea mult, dar nici nu mai acceptă limitările de odinioară. Este situaţia ONU şi a ramurilor sale subordonate, printre care şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Legea nescrisă a funcţionării lor face ca să-şi aleagă conducătorii din rândul naţiunilor medii şi cu performanţe într-un domeniu. Canada, Mexic, Chile, Ghana, Etiopia, statele scandinave, India şi chiar România au avut aici reprezentanţi de seamă. Acestea tocmai menţionate, nefiind superputeri, au interesul de a susţinerii legalitatea internaţională. O lume dominată de primatul forţei şi de capriciul armelor le-ar pune în pericol existenţa. Alteori, unele dintre aceste non-mari puteri se folosesc de fora internaţionale pentru a-şi masca probleme interne: dictatură, corupţie, lipsa drepturilor fundamentale pentru cetăţeni şamd.
În această marjă, China a evoluat într-un mod interesant. După 1945, ca membru fondator al ONU, Beijingul a îmbrăţişat arhitectura legalistă creată de SUA şi a căutat să colonizeze instituţiile multilaterale cu oamenii şi iniţiativele ei. Am spus că evoluţia a fost una interesantă deoarece la momentul Revoluţiei lui Mao, naţiunea est-asiatică era un actor important doar potenţialmente. Calitativ avea civilizaţia străveche, iar cantitativ o masă imensă de oameni, săraci şi executanţi, dar indicii de dezvoltare nu îi permiteau să stea la masa naţiunilor industrializate. Cunoscându-şi neajunsurile, Beijingul a jucat cartea lumii a III-a, invocând dreptul la propria dezvoltare şi suveranitate. De douăzeci de ani, miracolul chinezesc a transformat potenţialul în concret, iar China nu mai face parte demult din ţările sărace; nu mai este persoana a III-a de care se vorbeşte, ci persoana a II-a, interlocutorul Occidentului, indiferent că acesta alege să o tutuiască sau să i se adrese cu ‚dumneavoastră’. În limba română, spunem despre China că „s-a ajuns”, chiar dacă venitul său per capita e încă inferior Vestului.
De ce a fost nevoie de această paranteză, mai potrivită pentru punctul 2 de mai sus decât pentru cel prezent? Deoarece China, deşi a ajuns a doua superputere mondială se comportă în continuare ca o naţiune în curs de dezvoltare, un copil încă sărac ce a părăsit orfelinatul dar se întoarce să-şi viziteze şi să-şi ajute fraţii rămaşi în urmă. Mai clar spus, China rămâne deosebit de activă în organizaţiile internaţionale unde îşi menţine influenţa prin pârghii variate. Spre exemplu, şi cu acest exemplu ne îndreptăm către miezul problemei, fostul director al OMS, Margaret Chan (mandat 2007-2017) era de origine chinezească. Originară din Hong Kong, dar cu studii în Canada, doamna Chan a suit treptele ierarhice, iniţial în ţara sa, apoi pe plan internaţional. Cele două mandate ale sale redau o prestaţie controversată. Printre plusuri se numără că a fost un tehnocrat serios dedicat muncii OMS. Printre minusuri i se reproşează că a rămas prea mult un tehnocrat dornic să fie plăcut de toată lumea şi prea puţin un politician care să ofere o viziune de ansamblu organizaţiei.
“She considers herself a technocrat. You also need to be a political animal,” consideră Roberto Bertollini, fost expert-şef la OMS, ulterior funcţionar UE.
Prestaţia ei a fost comparată cu cea a lui Gro Harlem Brundtland, directoare între 1998-2003, personaj deopotrivă temut şi admirat.[2]
Fostei directoare Chan i s-a mai reproşat că a reacţionat exagerat în timpul gripei porcine din 2009-2010 şi, invers, nu a făcut suficient în timpul epidemiei de Ebola din 2014-2015.
Fără a ne pronunţat asupra competenţei domniei sale sau OMS, începem să înţelegem şi comportamentul organizaţiei în prezent.
Dimpotrivă, succesorului ei, etiopianului Tedros Adhanom Ghebreyesus i se reproşează că este ‚prea politic’. Mai mult decât atât, alegerea acestuia la cârma OMS a fost puternic susţinută de Beijing. Astfel încă înainte de a fi ales, în 2017 Ghebreyesus a fost invitat la Peking University unde a ţinut o prelegere cerând Chinei să strângă relaţia cu Sudul global. Mai mult, în faţa presei a declarat că va susţine principiul „One-China”, titrează analiza celor de la Council of Foreign Relations. [3]
Adversitatea lui Trump poate fi citită şi ca o mişcare de a se diferenţia de fosta administraţie. Tedros Ghebreyesus era favorizat de echipa Obama pentru că ambele personalităţi susţineau ideea asigurării generale de sănătate, contrar filosofiei actualei filosofii de la Casa Albă.[4]
Teza sino-centrismului actualului director ar mai putea fi susţinută de faptul că ţara sa a primit investiţii chineze, după cum afirma Alexandru Lăzescu pentru Revista 22. Dacă în decada trecută, Addis Ababa a fost un actor-pivot în războiul contra terorismul dus de Bush II, ulterior capitalul chinez îşi va face simţită prezenţa. Calea ferată Ethiopia-Djibouti (4,3 mld.$) şi Barajul Mileniului (Millennium Dam) sunt astfel de exemple. La început de 2019, Etiopia a împrumat 12 miliarde $ de la Beijing. Însă dl Lăzescu priveşte Etiopia doar ca pe un obiect al relaţiilor internaţionale, nu şi ca pe un subiect capacil de propria voinţa. Aşadar, nici ceastă naţiune africană nu este un liliput. Cu o populaţie de 105 milioane de locuitori este a doua demografie de pe continentul negru, după Nigeria. Între 2004-2014 a avut cea mai mare rată de creştere economică din lume, de aproape 10%, iar în 2018 de 8,5%. Graficul de mai jos al FMI pune lucrurile în perspectivă:
Sursa: Alex Gray, World Economic Forum, 04 May 2018
Sentimentul că pot pierde acest aliat dacă nu acţionează repede nu a scăpat nici administraţiei Trump, dovadă fiind secretarului de stat Mike Pompeo în Africa subsahariană şi în Etiopia în februarie 2018. Mai mult, anumite voci cer chiar un plan Marshall pentru această naţiune astfel încât să fie contracarată influenţa chineză.
Miza vizează un termen mai lung, deoarece specificul dezvoltării etiopiene denotă că această naţiune est-africană ar putea devine unul dintre ateliere lumii până în 2030. Altfel spus, o alternativa la omniprezenta etichetă Made in China.
Cele de mai sus sunt posibile explicaţii, ipoteze. Ele nu trebuie confundate cu realitatea însăşi. Dacă directorul OMS este sau nu vinovat de subiectivism prochinez va fi dezbătut şi de acum încolo; dar dacă i se găseşte vreun blam, acesta trebuie împărţit cu alţii.
Ca o paranteză, sunt parţial de acord cu articolul domnului Unteanu despre avertizarea OMS încă din 2018. Sunt de acord că toţi conducătorii lumi ar fi trebuit să ia mai în serios comunicatele organizaţiei sau a altor expertize care li se furnizează periodic. În acelaşi timp, anunţul OMS nu fixează un orizont temporal în care ar trebui să ne aşteptăm la o gripă pulmonară de proporţii, aşa cum se vede din textul de mai jos:
„Une autre pandémie grippale est inévitable. Dans ce monde interconnecté, la survenue de la prochaine flambée de grippe d’ampleur mondiale n’est qu’une question de temps et pas de conditions à remplir – elle aura des conséquences de très grande ampleur. Une pandémie sévère pourrait entraîner des millions de décès et anéantir plus de 1% du PIB mondial.”
În plus, textul descrie eforturile OMS de a lupta cu diferitele boli împreună cu progresele făcute, ceea ce lasă impresia de optimism, atenuând alarmismul intenţionat al comunicatului.
Drept concluzie parţială: dincolo de atribuirea de vini (acel blame game din limba engleză), comunitatea internaţională va trebui să se hotărască ce îşi doreşte de la organizaţiile planetare, câtă politică şi câtă tehnocraţie ar trebui să intre în acţiunile acestora.
Remarci de final
Tentaţia de a găsi un vinovat atunci când ceva nu merge este firească şi are efectul unui antinevralgic de nivel psihologic. Dar arareori funcţionează, pentru că părţile disputei se concentrează pe problemă şi mai puţin pe soluţie. Mai mult, raţiunea ne arată că arareori doar un singur actor deţine adevărul; dacă acesta din urmă este împărţit, trebuie să avem grijă să nu fie şi despărţit de lentile ideologice. Cu siguranţă că lecţiile postpandemiei vor presupune modificarea procedurilor instituţiilor internaţionale şi vor cere plecarea ori pedepsirea anumitor personaje-cheie. Dar mai întâi să ieşim la liman.
[1] Aşa cum s-a întâmplat cu executarea lui Osama Bin Laden în mai 2011, garant al obţinerii celui de-al doilea mandat de către Obama în 2012.
[2] Dincolo de personalitatea acesteia, putem credita fermitatea doamnei Brundtland şi prin funcţia de prim-ministru al Norvegiei (în trei rânduri) ceea ce i-a asigurat o greutate politică ce a lipsit atât lui Margaret Chan, cât şi lui Ghebreyesus.
[3] Yanzhong Huang, Tedros, Taiwan, and Trump: What They Tell Us About China’s Growing Clout in Global Health, CFR, June 7, 2017
[4] Brian W.Simpson, Electing WHO’s New DG: Laurie Garrett Q&A, Part I, Global Health Now, 30 May 2017
Se încarcă comentariile...
