Sunt momente în care îţi vine să strigi din toţi rărunchii „Ho!", de să îngheţe toată lumea şi să se potolească, măcar pentru câteva secunde, hărmălaia politică. Şi în liniştea care se lasă să spui: voi chiar nu auziţi ce ofertă face Traian Băsescu?

Nu, nu e vorba de oferta pe care i-ar fi făcut-o lui Victor Ponta, de a prelua postul de prim-ministru. Câtă vreme preşedintele refuză să facă publică şi înregistrarea audio a consultărilor de la Cotroceni, ca să auzim tonul discuţiilor, avem motive rezonabile să credem, aşa cum or fi crezut şi liderii Opoziţiei, că aceea nu a fost o ofertă serioasă.

Şi totuşi, o ofertă concretă, rezonabilă şi tentantă din partea lui Traian Băsescu există, chiar dacă ea a fost de fiecare dată spusă pe un ton mai degrabă şoptit. Aceea prin care preşedintele s-a arătat dispus să renunţe la doi ani de mandat în schimbul revizuirii Constituţiei şi revenirii la un mandat prezidenţial de patru ani, suprapus peste legislatura parlamentară. Să-l înţelegem, totuşi, şi pe Traian Băsescu atunci când lansează această ofertă cu timiditate. Nu o poate face mai răspicat, bănuiesc, din teama de a nu fi asemuit cu Emil Constantinescu şi cu momentul său de laşitate în care s-a declarat învins de sistem. Dar a spus-o, chiar şi în semiton, de suficiente ori încât să merite examinată.

Propunerea preşedintelui se bazează pe câţiva parametri cerţi. În primul rând, decalarea a prezidenţialelor de parlamentare prin prelungirea mandatului prezidenţial nu a avut nicicum rolul de a depersonaliza alegerile parlamentare, cum s-a motivat în 2003, ci a  adus o belea în plus: o frecvenţă mai mare a anilor electorali. În al doilea rând, trebuie să admitem cu sinceritate: zece ani cu acelaşi personaj la Cotroceni e mult, e prea mult, chiar şi pentru Traian Băsescu. Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că el deja pare nerăbdător să plece de acolo, să se ducă iar pe mări, să deschidă şcoli de politicieni, să facă orice altceva decât face acum. În sfârşit, actuala Constituţie şi-a dovedit de atâtea ori limitele, încât o resetare a acesteia pe baza experienţelor deja acumulate devine o prioritate politică de prim rang şi rămâne un mare mister de ce clasa politică se dovedeşte surdă la cântecul de sirenă interpretat de Traian Băsescu.

Pe politicienii de la Putere îi înţeleg: pesemne nu ştiu (nici ei, nici eu) cum ar evolua dacă s-ar trezi dintr-odată orfani de Traian Băsescu. Dar nu-i înţeleg nicicum pe cei din Opoziţie. Când ai în faţă şansa de a scăpa rapid de Traian Băsescu, laolaltă cu certe avantaje constituţionale, este cel puţin straniu să te ţii agăţat în continuare de fustele Robertei Anastase.

Mă încearcă o bănuială. Aceea că nici duşmanii lui Traian Băsescu nu vor să scape de Traian Băsescu. Să nu uităm că acesta domină autoritar viaţa politică de cel puţin 12 ani şi sunt destui cei care au deschis ochii în politică avându-l în faţă, ca adversar, pe Traian Băsescu. Iar fără el, discursul le-ar fi gol de conţinut, n-ar şti ce să mai spună. Şi dacă vedem cât de mulţi sunt cei care, indiferent despre ce vorbesc, ajung invariabil tot la Băsescu, tare mi-e teamă că bănuiala mea are oarece temei.

Liviu Avram este Redactor-Şef Adjunct "Adevărul"