Gheorghiţă Geană, antropolog: „Ce autoritate are o profesoară în haine sărăcuţe în faţa elevilor îmbrăcaţi la modă?”

Gheorghiţă Geană, antropolog: „Ce autoritate are o profesoară în haine sărăcuţe în faţa elevilor îmbrăcaţi la modă?”

Prof. Gheorghiţă Geană, antropolog cultural

Generaţia tânără din prezent e pe cale să-şi rateze menirea, aceea de a revigora moral acest popor, iar societatea românească se poate remodela doar pornind de la educaţia copiilor, începând cu cei de grădiniţă, afirmă antropologul Gheorghiţă Geană, în partea a doua a interviului acordat adevarul.ro.

Ştiri pe aceeaşi temă

În prima parte, prof. Gheorghiţă Geană a vorbit despre schimbările care au intervenit în cultura şi societatea românească, odată cu instaurarea regimului comunist, şi cum au influenţat acestea comportamentul românului.

Citeşte şi:
Geană: Românii acceptă lucrurile cu sentimentul firescului, fără să îşi dea seama dacă sunt sau nu benefice

Profesorul Geană subliniază, acum, necesitatea transmiterii cultului şi culturii strămoşilor.

Credeţi că putem reconstitui ceea ce a fost distrus?

Depinde. Trebuie, oricum, să conştientizăm necesitatea reconstituirii sistemului de valori. E vorba, în fond, de nevoia de continuitate. Am auzit oameni de seamă spunând: „Păi ce să facem noi în Europa cu Eminescu, că-i pesimist?!" O fi aşa, dar vă aduc aminte că o cântăreaţă notorie de muzică uşoară s-a sinucis (Mădălina Manole, n.r.), deşi cântecele ei fuseseră foarte vesele. În schimb, nimeni nu s-a sinucis din pricina poeziilor lui Eminescu - pesimismul acestuia nu-i morbid, ci e luminos chiar şi când se referă la moarte.

Acum nişte ani, mă aflam la Câmpulung Muscel şi m-am dus la o librărie. La intrare m-a oprit un ţăran frumos; avea vreo 60 de ani, îmbrăcat în strai popular. Şi m-a întrebat: „Domnule, găsesc eu aici o carte de Eminescu?". Am intrat, am vorbit cu librăriţele şi i-am luat două cărţi: una de poveşti, alta de poezii. Altă dată, prin anii 1985-1986, eram în Bucureşti, în librăria „Mihai Eminescu". Şi deodată aud trei tineri (erau francezi), un băiat şi două fete, întrebând de poezii de Eminescu. Iată două categorii diferite de oameni care au nevoie de Eminescu: un ţăran român şi nişte tineri francezi.

Globalizarea nu desfiinţează naţiunile. Sigur că unele valori se estompează, lumea se deschide: circulăm mai uşor, comunicăm mai uşor, dar lucrurile spirituale ne reprezintă ca identitate şi trebuie păstrate.

Un rol îl au aici şi intelectualii. Recent afirmaţi că intelectualitatea curată, cea de bază, a trăit în perioada interbelică. Vrem să vă întrebăm: ce credeţi despre generaţii ?

Cred că putem vorbi în istoria noastră modernă de trei generaţii noi, fiecare cu menirea sa istorică:

Mai întâi, generaţia lui Maiorescu, care a introdus în societatea şi în cultura română spiritul critic. Titu Maiorescu a înfipt în societatea românească steagul adevărului şi al valorii.

După aceea a fost generaţia creaţiei, în perioada interbelică: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica şi alţi câţiva. Eliade are un eseu, prin 1926-1927, în care spune (citez din memorie): „Suntem cea mai fericită generaţie din istoria României. Toate generaţiile de până la noi au fost nevoite să-şi cheltuiască o parte din energie realizării idealului de unitate naţională. Noi l-am găsit gata făcut. Nu ne rămâne decât să creăm, dar să ne închipuim că mai avem un singur an de trăit şi să facem într-un an ce trebuie să facem într-o viaţă". Vă daţi seama: ce premoniţie a avut atunci, a ceea ce tot el avea să numească „teroarea istoriei"!

În prezent, avem generaţia postdecembristă care, însă, e pe cale să-şi rateze menirea istorică. Ce menire? Aceea de a revigora moral acest popor.

Mai suntem capabili?

Sigur că da. Din păcate, se constituie ceea ce s-ar putea numi tendinţa de „xenotropism". Există un fel de tropism (de atracţie către valorile străine), ceea ce n-ar fi un rău în sine dacă ea n-ar veni în defavoarea valorilor româneşti. Motivaţia tinerilor care pleacă - aceea că nu se pot realiza aici - e realistă, dar atenţie: numai vieţuitoarele para-umane părăsesc o regiune atunci când nu-şi mai găsesc hrana acolo. Omul, în schimb, „sfinţeşte" locul!

Vremea nu este, totuşi, trecută. Am înţeles că s-a înfiinţat o asociaţie a tinerilor plecaţi la studii în străinătate, ce pot influenţa în bine societatea românească.

Nu sunt pierdute toate speranţele. Eu am întâlnit şi tineri extraordinari, dar vocile lor, din păcate, nu se fac auzite.

Din ce cauză? Nu se exprimă ei sau îi inhibă societatea?

Valoarea autentică are drept componentă şi un dram de smerenie. Dacă eşti un om serios, cinstit, nu-ţi vine să ieşi în faţă şi să te baţi cu pumnul în piept. Poate în lumea politicii aşa este, dar şi acolo ar trebui să existe o morală. Simion Mehedinţi se exprima în sens apodictic: „Politica este ştiinţă şi morală aplicată".

Numai la noi este aşa?

Peste tot oamenii de acţiune politică nu sunt idealizaţi de lume, dar aici oricum se depăşeşte măsura.

Dacă un intelectual recunoscut intră în politică, îi scade cumva din credibilitate şi din valoare? În ce măsură aceste două domenii sunt compatibile?

Teoretic se poate, dar în politică nimeni nu reuşeşte singur. O cale ar fi un fel de misionarism, aşa cum s-a aplicat, de exemplu, în Danemarca, în secolul al XIX-lea. Nikolai Grundtvig, poet şi teolog danez, le-a redat compatrioţilor săi demnitatea naţională prin interpretarea mitologiei şi a Bibliei în conformitate cu sistemul lor de valori. La noi, însă, după 1989, modelele umane sunt subminate de efectul prelungit al cultului personalităţii din comunism.

Un intelectual nu rezistă, însă, în politică pentru că omul politic nu poate acţiona de unul singur. Ca misionar poţi, dar trebuie să rişti foarte mult pentru că este o misiune aproape cristică. Mulţimile sunt schimbătoare. Iisus a fost primit cu osanale de Florii, iar după câteva zile mulţimea l-a vrut răstignit. Napoleon, primit cu ovaţii la Paris după o victorie, şi-a şoptit sieşi: „Tot aşa m-ar aclama mulţimea şi dacă m-ar vedea pe eşafod!".

Societatea românească se poate remodela doar pornind de la educaţie; începând de la grădiniţă. Băiatul meu când era la şcoala elementară, de ruşine, la sfârşitul orelor, aduna hârtiile şi recipientele din plastic rămase în clasă.

Despre învăţământul românesc s-a spus că este: ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Aşa o fi, dar învăţământul e doar un subsistem care, împreună cu alte subsisteme, constituie societatea în ansamblu.

De ce? Fiindcă în învăţământul românesc proporţia de „idealişti", adică de profesionişti care îşi fac meseria de dragul meseriei (şi, implicit, datoria pentru datorie) e mult mai mare decât în oricare alt subsistem social! Când fac această afirmaţie am în vedere toate gradele de învăţământ, de la grădiniţă la universitate...

Educaţia trebuie făcută şi în şcoală, şi în familie. Acum, ce să mai ceri cadrelor didactice? Se intră într-un cerc vicios. E adevărat că şi activitatea, profesionalismul şi conştiinciozitatea unora au scăzut, dar ştiţi de ce? Pentru că au fost atinşi la condiţia lor materială. Este imoral. Ce autoritate are o profesoară care intră la clasă în haine sărăcuţe, când în bănci se află elevi îmbrăcaţi ca în revistele de modă?

„Societatea românească şi-a revenit întotdeauna"

Am vorbit despre xenotropism, acea tendinţă de abandonare a valorilor autohtone. Pe de altă parte, dacă cei care pleacă păstrează ceva din miezul şi inteligenţa acestei lumi româneşti, este foarte bine.

Din păcate, mulţi dintre cei ce pleacă privesc înapoi cu mânie. Am citit în "Adevărul", în urmă cu vreo trei ani, declaraţia unei fete premiante la o olimpiadă pe ţară, care abia aştepta să plece în afară. Ea spunea: „Mi-e ruşine că sunt româncă". E moral să spui aşa ceva când părinţii şi profesorii care te-au adus la condiţia de premiantă sunt români? Eu nu înţeleg cum se poate afirma că sistemul de învăţământ românesc este neperformant.

Avem, totuşi, nişte premianţi olimpici internaţionali. Despre rezultatele lor ni se spune, oficial, că se obţin în afara sistemului. Cum adică sunt în afara sistemului? Nu sunt români profesorii-îndrumători? A, nu sunt plătiţi, fac voluntariat şi sunt scoşi, astfel, în afara sistemului de retribuire. Dar poate fi acesta un argument serios că performanţa lor nu ţine de învăţământul românesc?

Totuşi, societatea românească şi-a revenit întotdeauna. Speranţa este şi în Dumnezeu, dar şi în rezistenţa genetică a masei etnice.

Este luna martie, iar femeile sunt mai mult în centrul atenţiei. Cum s-au schimbat româncele şi care a fost evoluţia statutului lor în societate?

Există o vorbă românească: „Femeia ţine cheia casei". Într-o familie, dacă femeia este binedispusă, toată casa e binedispusă, dacă femeia e încruntată, toată casa e încruntată. Mişcarea feministă a avut şi urmări bune, dar şi altele nefaste pentru însăşi condiţia feminină.

Fireşte, nu se poate vorbi de egalitate în sensul strict al cuvântului, ci de complementaritate.

În momentul în care un bărbat „calcă pe-alături", familia îşi poate continua existenţa. Femeia este mai iertătoare. Poate este şi o moştenire de pe vremea matriarhatului, când bărbatul pleca la vânătoare, iar ea rămânea acasă şi nu ştia tot ce vâna el! Când o femeie a călcat, însă, pe-alături, ea nu mai poate ţine la bărbatul ei. Masculinul şi femininul sunt structuri diferite - şi din punct de vedere genetic, şi din cel sufletesc. Spuneam că femeia e mai iertătoare. Umanitatea izvorăşte din femeie şi se mântuieşte prin femeie. Dante este condus prin Infern şi prin Purgatoriu de Virgiliu, dar prin Paradis, până în faţa luminii divine, îl conduce Beatrice.

În general, societăţile omeneşti s-au prăbuşit când s-a destructurat familia.

Acesta este şi nucleul societăţii...

Evident.

Cum s-a transformat familia românească din punct de vedere al valorii, strict referitor ca grup restrâns?

Asta nu depinde de regimurile politice. Bineînţeles, politica face caz de protecţia familiei - fie demagogic, fie în chip real...

Care este diferenţa dintre familia contemporană şi cea de la începutul secolului trecut, care a fost nevoită să se mute la oraş în anii '50 - '60 şi care a fost supusă unui şoc, mult prea rapid?

În societatea rurală, familia era oglinda satului. Într-o comunitate mică, aşa cum se înfăţişează satul, un individ se cunoaşte cu toţi ceilalţi, iar controlul social funcţionează desăvârşit. La oraş, individul se pierde în mulţime, iar viciile de tot felul - de la hoţie, la adulter - găsesc mediul de proliferare.

Pericolul mare vine, însă, din destrămarea şi erodarea familei de tip clasic, a familiei compuse din bărbat şi femeie. Familiile homosexuale sunt împotriva naturii. Argumentul? Omul e o formă de viaţă. Orice formă de viaţă are ca trăsătură specifică tendinţa de multiplicare. Este un mod de a învinge timpul. Viaţa e scurtă şi atunci individul se înmulţeşte cu cealaltă jumătate în cadrul social recunoscut: familia. O relaţie de homosexuali nu mai satisface această cerinţă esenţială a vieţii. Ei pot să nu fie discriminaţi la locul de muncă, sau din orice alt punct de vedere, dar nu pot fi consideraţi normali.

Că tot vorbim de homosexualitate, cum au evoluat tabuurile? Cum s-a schimbat „ruşinea" la români?

Până la începutul secolului al XX-lea, relaţiile cu societatea se manifestau într-un mod frustrant pentru indivizi - ne referim la viaţa sexuală. O anumită slăbire a constrângerii era necesară şi inevitabilă. Odată cu dezvoltarea psihanalizei, s-a ajuns însă la etalarea sexualităţii până la abolirea ruşinii. Şi mai ales a misterului erotic.

În lumea rurală, oamenii spun că azi nu mai există ruşine. Înainte, morala satului era foarte severă. Nu se putea vedea o fată mergând pe uliţă de mână cu un băiat. Un flăcău cu o fată se apropiau doar la dans, la o nuntă sau la hora satului.

Lucrurile s-au schimbat. Oamenii de la sate vorbesc despre o floare care era înainte, numită „floarea ruşinii". E o floare albă care în mijloc, unde se află staminele, este roşie. Acea parte roşie, care semnifică ruşinea, s-a micşorat până la dispariţie, încât oamenii spun: „Nu mai e ruşine", ori „S-a dus ruşinea".

În legătură cu recentele cazuri mediatizate de violenţă, putem spune că suntem un popor violent dacă privim în urmă?

Românii nu sunt violenţi prin firea lor, dar orice ins poartă în el un grăunte de agresivitate. E ca virusul unei boli: dacă nu găseşte condiţii de manifestare rămâne în stare latentă. Societatea tradiţională nu constituia un teren favorabil violenţei. Existau cazuri (între flăcăi la horă, între proprietarii de pământ, în familie), dar nu se pomenea violenţa de dragul violenţei.

Un rol nefavorabil îl au şi mijloacele de comunicare în masă. Dacă oamenii văd violenţă la televizor, li se trezeşte cumva un demon ascuns în ei. Este o formă de popularizare. Chiar şi despre personalităţi demonice, precum Stalin şi Hitler, se fac prea multe filme. Astfel de indivizi trebuie cufundaţi în istorie.

Dar la oraş?

În mediul citadin, în aglomerările urbane, violenţa creşte. Distanţa are un rol esenţial: cu cât este mai redusă, cu atât creşte agresivitatea. Ne-o spun etologii, dar asta se poate vedea şi în mijloacele de transport în comun.

O formă de violenţă este, la nivel intelectual, polemica neprincipială. Într-o polemică de idei trebuie să laşi loc de dat mâna. O problemă specială o reprezintă replicile de pe internet. Unele sunt întristătoare prin ton şi limbaj. Faptul acesta scoate în evidenţă deosebirea dintre cultura clasică şi cultura internetului.

Vrem să vă întrebăm despre modulul de reuşită. Care este cel de acum?

Ca ins, este foarte important să ai cultul lucrului bine făcut. Eu am deprins acest cult tacit de la părinţii mei. Adesea le spun şi studenţilor mei: „Când îmi dai o lucrare scrisă, uită-te bine, poate ai comis nişte erori, poate ai mâncat o literă sau ai o exprimare incorectă". Eu am o vorbă: „Cu o virgulă poţi să trimiţi un om la moarte".

Şi mai am un principiu: „Eu fac tot ceea ce depinde de mine, restul îl pune Dumnezeu". Cu alte cuvinte, îmi fac datoria până la capăt, faţă de lumea în care exist şi faţă de mine însumi.

În fine, mai sunt valabile şi principiile de drept roman, primele trei îndeosebi: „Honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere" - „Să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ce i se cuvine".

În privinţa reuşitei colective, dacă fiecare practică un regim de existenţă după nişte principii sănătoase, prosperă şi societatea.

Mircea Vulcănescu, un model de civilitate

Avem, însă, şi modele. Unul a fost (este şi va fi) Mircea Vulcănescu, un „prinţ al cugetării", după cum l-a numit preşedintele Cehoslovaciei, Thomas Masaryk, la un congres de filosofie de la Praga. Vulcănescu a fost înzestrat şi cu geniu practic. Când era director general al vămilor, a venit marele Nae Ionescu, fostul lui profesor de la facultate, cu un automobil nou din Germania, şi a vrut să treacă graniţia fără să plătească vamă. Mircea Vulcănescu i-a spus: "Domnule profesor, nu există niciun articol din lege care să-mi permită şi să vă permită să faceţi acest lucru".

Ulterior, când a izbucnit cel de al doilea război mondial se afla în Franţa. Şi pentru că se închiseseră graniţele, fiind un creştin-trăitor, el a făcut post negru ca să înduplece divinitatea să-l ajute să vină în ţară.

Ajuns demnitar în statul român, Mircea Vulcănescu avea pe biroul lui de lucru poza baciului Vasile, un păstor de la Bârsana, pe care îl cunoscuse în campanile de teren din Maramureş. De câte ori avea de luat o hotărâre se uita la fotografia de pe birou, în ochii baciului. Ei bine, cred că România se va schimba la faţă când un mare demnitar de stat al acestei ţări va ţine pe biroul său de lucru fotografia lui Mircea Vulcănescu.

Gheorghiţă Geană, scurtă carte de vizită:
- s-a născut în 1942 în oraşul Mărăşeşti, în fostul judeţ Putna (actual Vrancea)
- 1965: absolvent al Facultăţii de Filosofie Universitatea din Bucureşti, urmat de un doctorat în filosofie (1977)
- 15 octombrie 1967: şi-a început cariera în cercetarea ştiinţifică la Centrul de cercetări Antropologice (în prezent Institutul de Antropologie ”Francisc I. Rainer”- Academia Română)
- din 1991 este profesor de antropologie la facultăţile de Filosofie şi de Sociologie, Universitatea din Bucureşti
- este specializat în antropologie culturală, având contribuţii atât în cercetările de teren, cât şi de ordin teoretic
- unele dintre lucrările sale au apărut în volume şi reviste tipărite de importante edituri din străinătate (Routledge, Cambridge University Press, Wiley etc.)
- a colaborat la realizarea unor filme documentare pentru televiziune: Mioriţa, Simion Mehedinţi, Mircea Vulcănescu, Francisc I. Rainer.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: