Care, în loc să accepte provocarea la dezbaterea subiectului în josul paginii, au preferat să mă sune şi să mă întrebe ce părere am. Le-am răspuns că, foarte probabil din cauza vârstei, sunt la fel de îngrijorat ca domnul Pleşu în legătură cu autismul pe care-l presupune trăncăneala virtuală „rece”, cu „absenţa prin masificare” a unui interlocutor real, cu faptul că dialogul între oamenii de carne a fost înlocuit cu monologurile paralele purtat înde ele de nişte pseudonime şi că, fără îndoială, în afara „cuminecării” nu poate exista comunicare. Câţiva amici mi-au spus în faţă că m-am ramolit şi că ar fi cazul să mă cer urgent la pensie, cei mai mulţi însă m-au luat peste picior. Adică „la mişto”. Parcurgând apoi şi comentariile la textul Maestrului, m-am luminat.

La români, constanta ce reuşeşte să dinamiteze deopotrivă cozeriile cibernetice şi conversaţia sobră, rămânând invariabil în viaţă, este „miştoul”.

Un fel de Rolling Stones al nostru, care merită un elogiu aparte. La noi, „miştoul” nu poate fi strunit. Fiindcă îi scuteşte pe vorbitori de eforturi intelectuale care i-ar putea sminti sau le-ar putea cauza hernii de reflecţie. Se revendică a fi precursorul subversiv, de pe vremea terorii, al ideilor de comunicare sintetică şi globalizare a exprimării. Căci, în loc să zică dumnealor multe sunete laolaltă precum „apetisant, arătos, bun, chipeş, delicios, frumos, gustos, izbutit, îmbietor, plăcut, realizat, reuşit, savuros, suculent, valoros”, spun „mişto” şi gata! Înţeleg şi academicienii, şi vieţaşii, şi muncitorii, şi ţăranii, şi ziariştii. „Mişto”... ce „mişto” sună acest cuvânt! Şi ce nuanţe subtile iscă! Orice armăsar dâmboviţean visează la o „gagică miştoacă”, visele fetelor de cartier au acces princiar la „ştocarii” geluiţi, buni de „caterincă”, toate cărţile de istorie recentă consemnează că „miştocăreala” sau „miştogeala” ne-au ajutat să rezistăm sub dictatură. „Fără mişto!” se traduce prin „adevărat!, fii serios!, nu cred!”; doar profanii au spurcat „la mişto”, care înseamnă de fapt „bine, cum se cade, după toate regulile”. Abia în ultimul timp , „a face mişto de/a lua la mişto pe cineva” a prins valenţe de atitudine politică. 

Pe lângă „ironie, minciună, vrăjeală”, „şto”-ul acoperă semantic „tun, lovitură, afacere tare, câştiguri aiuritoare”. Originea sa incertă însă îi conferă farmecul discret al bărbaţilor maturi-deşi dicţionarele au căzut de acord că se trage din ţigănescul „micsto”, care i-ar fi împrumutat şi sensurile, mie îmi place să cred în descendenţa din nemţescul „mit stock”-„cu baston”. Prin 1830-1840, aşa ar fi strigat cu invidie şi admiraţie băieţii de prăvălie după fanţii progresişti, şcoliţi la teutoni: „Ia uite, încă unul <mit stock>!”. Antonimul său, „nasol” („urât, caraghios, rău, prost, uzat, caraghios, de proastă calitate”) pare un Lucifer inventat doar ca să dea vigoare, prin contrast timid, unei străluciri divine. Dar, astăzi, nici „mişto”-ul nu mai e ce-a fost! Din nou lucrurile s-au dat peste cap. „(Super) cool” ne mai aduce aminte vag de o reclamă cu două lămâi care conversează cretinoid, după ce una, canibală, o soarbe dintr-o conservă pe sora „bună-rău” a celeilalte. Iar „Naşpa” îşi mai acordă  o şansă genealogică, prin revendicarea de la „naşparliu” („persoană nesuferită, tâmpită, proastă”), văr dulce cu mai proaspătul şi mai cinematicul „hapciupaliu” („nebun care strănută”).

Cred că „mişto”-ul este, de fapt, fabulospiritul gratuit şi natural, care ne-ar putea reprezenta cu maximă onestitate în lumea civilizată.