Dezastrul de la Cernobîl: mărturii despre supraviețuitori radioactivi, case abandonate și sicrie de zinc. „Cu mănuși, aparate de respirat, combinezoane de camuflaj, apăream ca niște diavoli“
0După catastrofa de la Cernobîl, din noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986, zona a fost pustiită. Oamenii au fost alungați din perimetrul contaminat, ducând cu ei în lumea largă cenușă radioactivă. Au lăsat în urma lor casele, pe morții din morminte, dar și pisicile și câinii. După ei, au fost aduși soldați și lichidatori, care au devenit, la rândul lor, victime sigure ale radioactivității.
Aproape de granița României, la 26 aprilie 1986, o lume întreagă suferea și murea. Unii în spital, alții purtând pe trup povara din care s-a născut o nouă generație cu patologii provocate de iradiere. Au trecut mulți ani până când lumea a aflat de dramele care s-au petrecut în zona Cernobîl și în împrejurimi.
Când îți ucizi iubirea
Liudmila Ignatenko era căsătorită cu pompierul Vasili. Erau tineri, se iubeau și urmau să devină curând părinți. În acea noapte de aprilie, s-a văzut o flacără mare de s-a luminat tot cerul. Era cald. Soțul său fusese chemat printre primii la un incendiu obișnuit la Centrala de la Cernobîl. Îl aștepta să vină, urmând ca în acea zi să meargă împreună la părinții lui să pună legume în grădină. La ora 7.00 a aflat că e la spital. Repede, a dat fuga să-l vadă, dar nu a putut să intre, în jurul spitalului fiind un lanț de milițieni. „Numai să mă uit“, a cerut ea. A reușit să treacă și așa a ajuns în camera unde erau internați mai mulți pompieri. Peste tot erau medici și asistente ce urmau să se îmbolnăvească după o vreme. Dar atunci, nimeni nu știa asta. Nu se vorbea de radiații, ci medicii tot spuneau că toți cei internați sunt otrăviți cu gaze. „Cel mai probabil e un act dușmănos“, se auzea prin saloane. Dar acolo, în spital, tușeau și pereții. În oraș se anunța că încep evacuările. Odată cu populația, au fost evacuați și muribunzii din spital, cu un avion direct la Moscova.
Liudmila a plecat după soțul său la Moscova și a întrebat unde au fost duși răniții de la Cernobîl. L-a găsit la Spitalul nr. 6 și i-a stat alături până a murit, după 14 zile de chinuri Mărturiile tinerei, publicate de scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici în volumul „Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor“, sunt copleșitoare. „El a început să se schimbe. În fiecare zi întâlneam deja un alt om. Arsurile ieșiseră la suprafață. În gură, pe limbă și pe obraji îi apăruseră răni mici, apoi se făcuseră și mai mari. Mucoasa se îndepărta în straturi, în straturi albe. Culoarea feței... culoarea trupului... Vânăt. Roșu. Cenușiu închis. Dar era tot al meu, așa de drag“.
Era data de 9 mai. Ziua Victoriei. „Nici nu-ți imaginezi ce frumoasă e Moscova! Mai ales de Ziua Victoriei, când sunt artificiile“, i-a spus el. A deschis fereastra. Erau la etajul șapte. Orașul, la picioarele lor. Un buchet de foc a țâșnit pe cer. „Ți-am promis că o să-ți arăt Moscova“. A doua zi a murit. A fost înmormântat la Moscova, într-un sicriu din zinc. Desculț. Picioarele i se umflaseră atât de tare că nu au putut să-i mai pună pantofii. Și uniforma de ceremonie a fost tăiată ca să-l încapă. Pe catafalc a rămas doar o caschetă.
După ce s-au stins unul după unul, în spital s-au jupuit pereții și s-a scos parchetul. Radiațiile nu au dispărut, dar ei nu știau. Așa cum toate trupurile celor care s-au aflat în preajma reactorului erau iradiate. Și Liudmila devenise radioactivă. „În hotel, chiar în prima zi, m-au măsurat cu dozimetrele. Hainele, geanta, portofelul, pantofii. Totul «ardea». Și mi le-au luat imediat. Chiar și lenjeria de corp. Numai de bani nu s-au atins“, rememora ea.
Dar drama ei nu avea să se termine aici. Natașenka, fetița pe care a născut-o după câteva luni, arăta pe dinafară ca un copil perfect sănătos. Avea mânuțe și piciorușe și doi ochi mari ce se uitau la viață. Dar ficatul ei era măcinat de ciroză: 28 de unități rӧntgen și un defect congenital la inimă. A murit după patru ore de la naștere. „Eu am omorât-o“, și-a spus atunci tânăra. „Ea m-a salvat pe mine, ea a primit toată încărcătura radioactivă, a devenit un fel de paratrăsnet pentru această lovitură. Așa de mică. Ea m-a ferit, dar eu i-am iubit pe amândoi. Oare îți poți omorî iubirea? De ce sunt alături? Dragostea și moartea?“, se întreba cutremurată Liudmila.
De vorbă cu morții
Oamenii au fost evacuați din zona contaminată, dar au rămas pisicile și câinii. O femeie care nu a vrut să plece, Zinaida Evdokimovna Kovalenka, a povestit peste timp cum i-a fost viața: „În primele zile am mers și le-am dat tuturor lapte, iar fiecărui câine i-am dat câte o bucată de pâine. Stăteau lângă curțile lor și-i așteptau pe stăpâni. Multă vreme i-au așteptat pe oameni. Pisicile flămânde mâncau castraveți. Mâncau roșii. Până toamna am cosit iarba la portiță, în fața casei vecinei. Gardul a căzut, i-am îndreptat gardul. I-am așteptat pe oameni. Noaptea visez că sunt și eu evacuată“.
Cum nu mai avea cu cine să schimbe o vorbă pe stradă, s-a dus în cimitir să vorbească cu morții. Cu fata sa cea mare, care a murit de tifos în timpul războiului, cu mama sa, îngropată tot acolo... și omul ei, Fedia, tot acolo e. „O să stau puțin lângă ei toți. O să oftez puțin. Iar de vorbit poți s-o faci și cu viii și cu morții. Nu e nicio diferență pentru mine. Îi aud și pe unii și pe alții“.
Fotografie lângă reactor: „Voiam să ne lăudăm acasă“
După ce-au plecat și viii și morții, au venit soldații în zona contaminată. „Pe drum dădeam de câini, de pisici sălbăticiți. Uneori se comportau ciudat, nu-i recunoșteau pe oameni, fugeau de noi. Nu pricepeam ce e cu ei, până ni s-a poruncit să îi împușcăm“. Apoi, el descrie atmosfera de sfârșit de lume pe care au întâlnit-o la Cernobîl: „casele sunt sigilate, mașinile de la colhoz sunt părăsite. Nu e nimeni, numai noi miliția patrulăm. Intri în casă – sunt fotografii, dar oameni nu sunt. Peste tot sunt documente: carnete de comsomol, legitimații, diplome de onoare. Într-o casă am luat cu împrumut un televizor, pentru o vreme, dar nu am remarcat să ia cineva ceva acasă. În primul rând era senzația că oamenii, uite, acum, o să se întoarcă“.
În inconștiența lor, soldații s-au dus până aproape de reactor să se fotografieze. „Voiam să ne lăudăm acasă. Ne era frică și, în același timp, un interes extrem de mare: oare ce e asta? Eu, de exemplu, am refuzat, aveam soție tânără, nu am riscat, dar băieții au băut câte două sute de grame și s-au dus. S-au întors vii, deci totul e normal“.
Noaptea, patrulau prin sat. „Pe ușa școlii ne taie calea un mistreț. Sau o vulpe. Animalele sălbatice trăiau în case, școli, casa de cultură. Iar acolo erau afișe: «Ideile lui Lenin vor trăi veșnic». La birourile de la colhoz erau steaguri roșii, stegulețe noi-nouțe, teancuri de diplome ștanțate cu profiluri ale conducătorilor. Pe pereți, portrete ale conducătorilor, pe birouri, conducători de ghips“.
Un alt militar a povestit cum într-o casă părăsită a observat un pisicuț la fereastră. Inițial a crezut că este de lut, dar când s-a apropiat a descoperit că e viu, a supraviețuit fugii stăpânilor mâncând din mușcatele din fereastră. În ușă a găsit un bilet: „Dragă trecătorule, nu căuta lucruri scumpe. Nu avem așa ceva. Folosește-te de tot, dar nu fura. O să ne întoarcem“. Pe alte case scria cu vopsea: „Iartă-ne, casă dragă“. Își luau rămas bun de la casă ca de la un om. Pe un caiet de școală, un copil a lăsat și el câteva rânduri scrise: „Să n-o omori pe Jul’ka noastră. Ea e bună“. Soldatul și-a acoperit ochii pentru a nu mai vedea nimic, crezând că astfel o să dispară coșmarul. Dar nu dispărea. Asta era realitatea în care trebuia să trăiască. Într-un sat unde doar amintirile trăiau.
Trimiși cu automate, în caz că atacau americanii
Un alt militar care tocmai se întorsese din Afganistan a primit o informare cu o dungă roșie: era o convocare specială. El voia să se însoare, dar a fost trimis în raionul Hoiniki, acolo unde oamenii nu știau nimic de radiații. „Ei, ca și noi, au văzut pentru prima dată un dozimetru. Ne-au dus mai departe, într-un sat. Iar acolo era o nuntă: mirii se sărută, muzică, beau rachiu. Și noi primim ordin să tăiem pământul cu baioneta. Să tăiem copacii“. Nu au fost pregătiți pentru radioactivitate, însă la lecțiile de învățământ politic li s-a vorbit despre diversiunile serviciilor de spionaj străine, despre munca lor subversivă. Când au venit aici, li s-au dat arme automate „în caz că atacau americanii“. „Seara am lăsat armele într-un cort separat. În mijlocul taberei. Peste o lună am luat-o. Nu era niciun diversionist“.
La 9 Mai, de Ziua Victoriei, au fost vizitați de un general. I-a pus în formație și i-a felicitat cu ocazia marii sărbători. Un soldat mai curajos l-a întrebat de ce nu li se spune nimic de radioactivitate și la ce doze sunt supuși. După ce generalul a plecat, comandantul l-a certat: „Te ocupi cu provocări? Panicardule!“. După câteva zile, au primit aparate de respirat, pe care însă nu le folosea nimeni, și le-au arătat niște dozimetre, dar nu le-au primit pentru a fi folosite. La plecare însă, KGB-istul i-a strâns pe toți și le-a cerut foarte convingător să nu povestească nimănui ceea ce au văzut. „M-am întors din Afganistan, știam că o să trăiesc! Iar după Cernobîl, dimpotrivă: o să mă omoare chiar atunci când o să fiu deja acasă“, încheie soldatul povestirea.
„Nu e sobă, ci un mic reactor“
Lichidatorul Arkadi Filin a povestit în cartea Svetlanei Aleksievici că a nimerit „deodată într-o lume fantastică, unde se unea sfârșitul lumii cu epoca de piatră. Am trăit în pădure. La corturi. La 20 de kilometri de reactor. În loc de automate, ni s-au dat lopeți. Am săpat în gropile de gunoi, în grădini. Femeile din sate se uitau la noi și-și făceau cruce. Noi, cu mănuși, aparate de respirat, combinezoane de camuflaj. Soarele ardea. Apăream în grădinile lor ca niște diavoli. Ca niște extratereștri. Ele nu-și dădeau seama de ce săpăm în curțile lor, le smulgeam usturoiul, varza, când usturoiul e ca tot usturoiul, varza, ca orice varză. Femeile își făceau cruce și boceau: «Soldaților dragi, e sfârșitul lumii?»“.
Lumea își vedea de ale ei. În casă, oamenii prăjeau slănină. „Pui dozimetrul: nu e sobă, ci un mic reactor. «Băieți, stați jos la masă», ne cheamă. Ne invită. Refuzăm“, își amintește el. La un moment dat, cu elicopterul a venit un grup de oameni de știință, îmbrăcați în haine speciale din cauciuc, cu cizme înalte și cu ochelari de protecție. O femeie s-a apropiat de unul și l-a întrebat: „Tu cine ești?“. „Sunt un om de știință“, răspunde el. „Aa, ești om de știință. Ia uitați-vă la el cum s-a gătit. S-a mascat. Dar noi?“. Și femeia s-a dus după el cu bățul. Lichidatorului i-a trecut prin minte că, la un moment dat, oamenii de știință o să aibă soarta medicilor din Evul Mediu și o să fie arși pe rug.
Joaca de-a spitalul
Cei mai afectați de norul radioactiv au fost copiii. O mamă, Larisa Z., și-a povestit drama vieții ei, care a născut o fetiță cu „patologii numeroase complexe: aplazie a anusului, aplazie a vaginului, aplazie a rinichiului stâng“. În patru ani, copilul a făcut patru operații, fiind singurul din Belarus care a trăit cu o patologie complexă. A fost și la biserică, iar părintele, când a aflat asta, i-a spus să meargă să se roage pentru păcatele lor. „Dar neamul nostru n-a omorât pe nimeni. De ce sunt vinovată?“, s-a revoltat atunci femeia. „Mai întâi au vrut să evacueze satul nostru, dar mai apoi l-au scos de pe listă: nu ajungeau banii de la stat. Iar în acest timp m-am îndrăgostit. M-am căsătorit. Nu știam că aici nu avem voie să ne iubim“, spunea femeia. La patru ani, fetița sa cânta, desena și recita poezii. Se juca, dar nu ca alți copii de-a magazinul, de-a școala. „Ea se juca cu păpușile de-a spitalul: le făcea injecții, apoi mureau și le înfășura într-un cearșaf alb“.
PCR anunța o creștere a radioactivității în zona Moldovei
În vreme ce la graniță se murea, în România, veștile veneau cu întârziere, iar presa controlată de partid și de stat anunța sec informația. Abia la 1 mai 1986 descoperim o știre apărută în ziarul „Scînteia“: „În legătură cu avaria produsă la centrala atomoelectrică de la Cernobîl din U.R.S.S., staţiile şi laboratoarele din reţeaua naţională de control al radioactivităţii mediului înconjurător care desfăşoară o activitate permanentă de măsurare şi supraveghere a nivelurilor radioactivităţii aerului, apei şi solului din ţara noastră nu au constatat nici o creştere a acestor niveluri, care se situează in limitele normale. Măsurările continuă, conform programului stabilit“.
Câteva zile mai târziu, la 3 mai, mai apărea o știre în aceeași publicație, în care se anunța sec faptul că au apărut unele creșteri ale radioactivității în zona Moldovei, dar că s-a instituit o comisie de partid și de stat care urmărește radioactivitatea mediului înconjurător. „În ziua de 1 mai 1986, la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, sub preşedinţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, s-a analizat situația creată ca urmare a accidentului produs la Centrala atomo-electrică de la Cernobîl, din zona Kiev. Comandamentul central de supraveghere şi control al calității mediului înconjurător a raportat că din măsurătorile efectuate pe teritoriul ţării noastre s-a constatat că, în noaptea de 30 aprilie, spre 1 mai a.c., au apărut unele creșteri ale radioactivităţii în nord-estul ţării. Pentru coordonarea tuturor măsurilor necesare a fi luate, în raport de situaţia creată, s-a instituit o comisie de partid şi de stat condusă de tovarăşa Elena Ceaușescu, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., prim viceprim-ministru al guvernului, preşedintele Consiliului Naţional al Ştiinţei şi învăţămîntului. Rețeaua națională de stații şi laboratoare urmăreşte, in continuare, conform programului stabilit, radioactivitatea mediului înconjurător“.
Se încarcă comentariile...
