România, mai mult sau mai puţin educată, are câteva sute de elevi olimpici, un milion şi jumătate de copii pentru care mersul la şcoală este o rutină şi un număr aproape la fel de mare despre care statisticile, puţine la număr, spun că îşi duc viaţa în pragul sărăciei şi a excluziunii sociale. Despre aceştia din urmă, conceptul social pe care preşedintele Klaus Iohannis, de formaţie cadru didactic, şi l-a propus drept proiect politic fundamental vorbeşte prea puţin şi când o face îşi pierde mesajul în spatele unor formulări abstracte ambalate în discursuri de perpetuă campanie electorală.

În societatea românească, ceea ce este diferit este marginalizat, de multe ori anatemizat. În România, cum remarcă sociologul Gelu Duminică, „toţi vorbesc de well being, de echitate, de educaţie incluzivă de calitate”. În realitate, România profundă nu are nicio treabă cu aceste principii. Într-o şcoală oarecare din România, un copil cu un handicap, cu o dizabilitate, sau unul cu origini marginale, este stigmatizat şi respins, este arătat cu degetul de colegi şi nedorit de părinţii acestora.

Şcoala, depozit de copii

„Eu sunt copilul care a trăit acolo, în astfel de comunităţi, cu astfel de provocări”, povesteşte Gelu Duminică. „Pe mine nu m-a ajutat sandwichul să merg cu drag la şcoală ci nişte profesori care să mă înţeleagă, nişte colegi care să mă valorizeze, care să vadă mai degrabă potenţialul decât provocările. Dar, în momentul de faţă, copilul din comunităţile vulnerabile se duce la şcoală bou şi vine vacă. Şcoala este acum de multe ori un loc de depozitat copiii, un argument ca profesorul să îşi primească salariul, nici decum un instrument ca elevul să devină cea mai bună versiune a sa. Mai găseşte şi colegi de clasă care văd în el ţiganu’săracu’, ţăranu’handicapatu’. Şi în loc să-i dai suflet, îi dai şuturi în suflet. Cel mai simplu este să renunţi la stimulul care îţi provoacă durere. Şi, atunci, copilul nu mai vine”.

Pentru ca lucrurile să nu escaladeze, profesorii merg deseori pe mâna acestor părinţi, de multe ori influenţi în comunităţile lor, şi caută să se lepede de elevii-problemă. Dar „măsura unui sistem bun de educaţie nu sunt vârfurile, care reuşesc oricum. În momentul de faţă, aproape 25% dintre copiii dintr-o cohortă nu ajung să termine termine clasa a 12-a. Se pierd pe parcurs. Cei mai mulţi vin tocmai din categoria aceasta a copiilor vulnerabili”, explică expertul în ştiinţele educaţiei Ciprian Fartuşnic. „Dacă tu te comporţi cu ei fix cum te comporţi cu un copil obişnuit, fără să-i oferi sprijin, ai toate şansele să nu-i mai găseşti în sistemul de educaţie în anul şcolar următor. Măsura unui sistem bun este dată tocmai de rata de succes cu aceşti copii. Şi nu mă refer strict la profesori, la cei care se plâng că nu au ce lucra cu un anume material. Problemele sunt înlănţuite. Nu este nevoie doar de educaţie remedială, acolo sunt şi probleme medicale sau sociale”.

Ţara tuturor miniştrilor reformatori

Împreună cu Duminică, Fartuşnic a făcut parte din cercul de specialişti pe care Palatul Cotroceni i-a consultat în grupurile de lucru care au redactat textul „România educată”. Documentul va pleca acum de la Preşedinţie, după trei zile de consultări publice, la Guvern, pentru a deveni un memorandum de fundamentat o nouă lege a educaţiei. O astfel de construcţie are de înfruntat tradiţia politică românească de a trata trecutul proxim drept „grea moştenire” şi de a păstra lucrurile neschimbate în cât mai multă incertitudine aruncând întreaga responsabilitate pe opoziţia care, câteodată mai recent, alteori chiar demult, a plecat de la putere. Şi de a da vina pe opoziţie, oricât ar fi ea de măruntă, pentru lipsa progresului.

„Nu văd clasa politică românească suficient de matură încât să înţeleagă că situaţia e critică şi e nevoie de stabilitate, de voinţă politică”, atrage atenţia Gelu Duminică. Este membru în Consiliul Economic şi Social iar acolo „nu a fost şedinţă în patru ani în care să nu se modifice ceva la legea educaţiei. Noi am avut numai miniştri reformatori, cu toate că ştiau că mandatul lor nu va fi mai lung de şase luni, ceea ce s-a şi întâmplat, în majoritatea cazurilor. E greu să dai rezultate când semeni dihonie”.

Duminică avertizează că „educaţia va rămâne un câmp de bătălie politică, bântuită de un populism îngrozitor, înfiorător”. Şi argumentează: „Sistemul educaţional este cel mai mare angajator de stat, cu sute de mii de votanţi, oameni frustraţi, obosiţi şi prost plătiţi în comparaţie cu restul bugetarilor, care pot fi foarte uşor antagonizaţi şi manipulaţi. Iar manipularea va fi grosolană. Mai rea decât la vaccinare. Presiunea pe profesori, cel puţin în ultimul an şi jumătate, a fost fantastică. Toată lumea s-a uitat la ei, deşi situaţia în care se zbăteau nu li s-a datorat doar lor. Şi nimeni nu i-a ajutat. Frustrarea este foarte mare şi de înţeles”.

În România, plagiatul era o formă de educaţie

Şi, totuşi, un management al riscului la care sunt expuşi copiii începe de la administratorii şcolilor. „Se lucrează la un sistem informatizat de avertizare timpurie, de monitorizare a sistemului de educaţie, în care la capitolul elevi să ţi se ridice, practic, un steguleţ, în momentul în care un copil are unul sau chiar mai mulţi factori de risc”, spune Fartuşnic. „Şcolile vor ştii, pe baza unor măsurători obiective, câţi copii la risc au în fiecare moment. Iar proiectele şi programele de intervenţie pot să urmărească şi să ţintească mai bine, prin şcoli, aceşti copii. Ţine de fiecare director, de cât de responsabil este, să-şi facă un astfel de mecanism de avertizare. Există în momentul de faţă un protocol între Institutul Naţional de Statistică şi Ministerul Educaţiei, care are printre altele şi acest scop. Nu se face peste noapte dar este esenţial, dacă vrei să te îngrijeşti de copii care de obicei rămân în urmă sau care, cumva, nu au şanse egale faţă de ceilalţi şi dacă ai această ţintă foarte ambiţioasă ca toţi copiii să termine în ţara asta învăţământul secundar superior”, apreciază specialistul în politici educaţionale.

Iar Gelu Duminică avertizează că sistemul, „atât de anchilozat şi centrat pe propria conservare”, nu are cum să se bucure de schimbare. „Trebuie regândită formarea iniţială a cadrelor didactice, mecanismele de formarea a lor continuă, trebuie medii prietenoase, care să încurajeze copiii să intre într-un context de învăţare în care să înţeleagă ce înseamnă diversitatea şi să exerseze empatie”. Deocamdată, punctează lectorul universitar, „noi încă îi învăţăm pe copii să memoreze comentarii şi ne întrebăm de ce avem această cultură a plagiatelor. În România, plagiatul era o formă de educaţie. Se învăţa pe de rost iar în examenul scris trebuia să redai din cartea de comentarii. Ăsta e plagiat. Nimeni nu se uita la ce înţelegi. Dacă puneai întrebări erai impertinent, nu un copil în căutare de înţelesuri şi erai invitat să vii cu tac’tu tuns la şcoală”. Experienţa ne dă argumente să nu mai avem încredere. Însă, conchide Duminică, „dacă noi nu facem ceea ce trebuie, nu e fariseic să cerem schimbarea?”

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle