Ce am văzut eu la show-ul „The Wall“ al lui Roger Waters, dincolo de zid. Oameni nostalgici şi frumoşi veniţi din toată ţara, familii întregi, părinţi cu copii, tineri care până acum trei ani habar n-aveau ce e aia Pink Floyd, cot la cot cu oameni de vârsta a treia care veniseră şi ei să trăiască miracolul. Am simţit prieteni buni despre care ştiu că le-au dat lacrimile pe întuneric, atunci când au auzit „Vera“, am văzut Casa Poporului ca pe o ditamai piramida pe pereţii căreia s-a proiectat, imensă, silueta lui Roger şi m-am văzut pe mine, dedublată ca de fiecare dată, prezentă acolo şi călătorind, în acelaşi timp, în toate locurile în care a fost bine.

Am mai văzut, de exemplu, un grup de entuziaşti cu tricouri pregătite special pentru concert, pe care scria „From Iaşi, with love. Pink Floyd“. Mi-am petrecut trei ore pe vârfuri, degetele mele de la picioare habar nu au cât de mult au contribuit, bietele, pentru ca mintea mea să vadă. Am vrut să fac fotografii, dar apoi am înţeles că n-are sens. Atâta vreme cât nu mă va lovi senilitatea (dar posibil şi după), o să ţin minte ce s-a întâmplat acolo.   

Dumneavoastră la ce v-aţi gândit când aţi văzut chipurile tuturor acelor morţi plutind pe zid, prin faţa noastră? La Iugoslavia? La Siria? V-aţi gândit la războaiele noastre personale de doi lei pe care le ducem zi de zi ca şi cum am exista? Ca şi cum am fi vii pentru totdeauna? V-aţi gândit la morţii noştri despre care ne închipuim că luptă pentru noi de pe lumea cealaltă? Vorba poeziei lui Dan Sociu, „să fie oare morţii mei / mai puternici decât ai lor?“.

Mulţumesc că mi-aţi dat voie să exagerez puţin, să fiu sentimentală, ştiu că n-o fi frumos, că tre` să fim reci şi aşa mai departe, că tre` să ne vedem de ale noastre şi câte şi mai câte. Adevărul e că Roger Waters n-a fost neapărat o epifanie, n-a fost o minune. Nu cred că am plecat de acolo alţi oameni. Pur şi simplu e posibil să fi trecut puţin pragul într-o lume paralelă în care suntem tot noi, cu aceleaşi vieţi stupide, mergem la lucru, suntem importanţi, venim acasă, intrăm în televizor, ne spălăm pe dinţi, murim, etc. Doar că acolo, în lumea aia paralelă, urâm mai puţin şi iubim mai mult. Atât.  

Un prieten îmi spunea: „Toţi oamenii care ascultau Pink Floyd acum zeci de ani îşi spuneau probabil că vor ajunge ei să-l vadă pe Roger Waters în Bucureşti când o zbura porcul. Şi uite că aşa a fost!“. Miercuri seara, un porc imens, negru, gonflabil, a zburat deasupra noastră, în faţa Casei Poporului. M-am gândit şi eu, s-au gândit şi alţii, ce frumos ar fi fost să se despindă animalul de coarda cu care era prins şi să zboare la nesfârşit peste Bucureşti! Să rătăcească milioane de ani deasupra Pământului porcul gonflabil, cu puteri paranormale, care să ducă cu el toată prostia şi toată răutatea noastră.