Crucea este un instrument de tortură, conceput după structura anatomică a corpului uman. Cuvintele „crucificare” şi „răstignire” sunt sinonime şi ambele desemnează condamnarea la moarte. Crucificarea a fost folosită în Imperiul roman, iar după ce Spartacus a fost învins, un drum întreg ce pleca de la Roma, era marcat, pe stânga şi pe dreapta, de sclavii răstigniţi. Dar crucea şi crucificarea sunt asociate fundamental cu destinul lui Iisus. Crucea devine simbolul fundamental al religiei creştine, în  viziunea căreia se vorbeşte despre „A doua venire a lui Iisus”. În romanul „Fraţii Karamazov”, Dostoievski îşi reprezintă această revenire. Ea se petrece în Spania medievală, unde Iisus se întâlneşte cu Marele Inchizitor. Acesta Îi spune fără nici un echivoc: „Du-Te de unde ai venit, pentru că altfel va trebui să te răstignim a doua oară”. Este interesant că şi grecul Kazantzakis  -autorul lui Zorba Grecul - îşi intitulează un roman „Iisus răstignit a doua oară”. Ambii romancieri exprimă literar ideea după care „Istoria se repetă”. Ea nu se repetă în aceeaşi formă, ci în structurile ei mai adânci, adesea invizibile pentru retină.

În limbajul comun, avem expresia „a-ţi duce crucea”. Aici, crucea înseamnă sarcină grea, povară, blestem, destin. Nu se ştie dacă cel ce „îşi  duce crucea” este vinovat sau este nevinovat. Dacă este vinovat, pedeapsa este meritată, dacă nu,  ea este o dramă, dacă nu o tragedie. Aici dăm deja peste cei doi tâlhari, răstigniţi alături de Iisus: tâlharul cel bun şi tâlharul cel rău. Primul îşi recunoaşte vinovăţia şi se aliază cu Iisus, al doilea îi adresează cuvinte grele aceluiaşi Iisus, crucificat pe nedrept. Cei doi tâlhari mai sunt numiţi şi „tâlharul din stânga” şi „tâlharul din dreapta”. Acest limbaj ne este deja cunoscut, întrucât azi vorbim despre „stânga politică” şi „dreapta politică”. Acum, că este vorba de tâlhari sau de politicieni, dacă privim crucificarea din faţă, stânga este într-o parte, iar dreapta este în partea opusă. Dar  dacă privim aceeaşi crucificare din spate, poziţiile stânga-dreapta se inversează. Ca să scape de această posibilă confuzie, Liviu Dragnea, în „Dulce târgul Ieşului”, afirmă în termeni expliciţi că el nu este nici de stânga şi nici de dreapta. Dar, aici există doar două alternative: ori oscilează versat şi versatil între stânga şi dreapta, ori este undeva pe centru, cu precizarea că acest „centru” ne trimite direct la „centralismul democratic” al lui Ceauşescu. Reluând tema biblică, ne putem întreba cine este azi echivalentul profan al lui Iisus. Răspunsul nu poate fi decât unul: crucificat este azi Poporul român, în întregul lui. Această temă este magistral exprimată de poetul din Moldova, Arhip Cebotari, în poezia „Între lume şi cuvânt”, din care citez doar prima strofă: „Între lume şi cuvânt / Între răsărit şi apus /Parcă am aflat că sunt /Parcă mi s-a spus că nu-s”. Tema biblică a crucificării poate fi actualizată având în vedere şi alte personaje. Cine este Barabas, scăpat pe nedrept de crucificare, cine este Iuda, cel care l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginţi (azi, lei, euro, sau dolari), cine este Pilat, obligat să fie judecătorul lui Iisus, oare care este echivalentul sociologic al mulţimii, care a optat pentru răstignirea lui Iisus, etc.

Răscrucea, ca mit cultural este anterioară Crucii creştine. Ea este asociată cu Oedip, ajuns rege, dar căsătorit cu propria lui mamă. Într-o călătorie, Oedip ajunge la o răscruce, al cărei stăpân era un Sfinx. Călătorul era obligat să răspundă la o întrebare a Sfinxului, iar dacă răspunsul nu era corect, călătorul era sacrificat. Oedip a răspuns corect la întrebarea Sfinxului, iar în acel moment Sfinxul a urlat amarnic şi a murit. În limbaj profan, Sfinxul simbolizează necunoscutul, taina, misterul, echivocul etc. În viaţa reală, Sfinxul este cel care pune întrebarea, de la profesor, prin jurnalist, până la procuror sau judecător, şi mai departe. Aici intră în joc diferenţa şi legătura dintre inteligenţă şi caracter. Conceptul de „băieţi deştepţi” a apărut pe acest teren de joacă absurdă cu istoria şi cu destinul. Nenorocirea cea mai mare o aduc în viaţa noastră oamenii inteligenţi, dar fără caracter. Aceştia răspund la orice întrebare, încât oricare Sfinx este ucis de răspunsurile lor. În limbaj profan, Sfinxul reprezintă Legile Justiţiei şi Bunul-Simţ În vârful piramidei acestor „băieţi deştepţi” se află, fără îndoială, Liviu Dragnea, după care, la o anumită distanţă, vine şi Călin Popescu Tăriceanu. În pofida aparenţelor, mai aproape de Liviu Dragnea este Eugen Nicolicea. Adversarii din opoziţie, intelectuali fiind, îl atacă pe virtualul „Ministru al Justiţiei” pentru nu ştiu ce deficienţe la studii. Ei nu realizează că acest pesonaj, la capitolul inteligenţă îi bagă pe mulţi în buzunar. Numai că inteligenţa fără caracter se numeşte viclenie, iar de aceasta suntem deja sătui cu toţii (sau aproape toţi).

În sfârşit, mitul cel mai vechi, probabil că şi cel mai actual, este acela al Labirintului. Presupunem că Labirintul construit de Dedal depăşea actuala Casă a Poporului. Ca să nu se rătăcească în Labirint, Ariadna, iubita lui Tezeu, i-a dat acestuia un ghem cu aţă roşie, cu care eroul urma să se descurce, spaţiile deja parcurse fiind marcate de firul roşu. Potrivit unei metafore europene, noi, românii, am depăşit deja „firul roşu”, încât riscăm să ne rătăcim mai departe în Labirintul în care am intrat, şi din care nu mai ştim cum să ieşim.