Dar nu numărul lor e neapărat important, ci felul nostru, al tuturor, de a privi acest examen important în viaţa fiecăruia.

Pe vremuri se numea „examen de maturitate" - tocmai pentru că marca, simbolic, trecerea tinerilor spre viaţa de adult. Astăzi, tinerii devin maturi într-o atmosferă marcată de trocuri („note de trecere contra bani pentru comisie"), de evoluţia agitată din ultimii ani (căci s-au tot schimbat materiile, subiectele, procedurile de Bac) şi de scăderea tot mai mare a nivelului de pregătire. Procentul de promovaţi din acest an (cam două treimi) e mai aproape de adevăr decât cei 80-90% care luau Bacul în anii '90. Dar nu pentru că examenul ar fi mai serios sau mai sever, ci pentru că nivelul de pregătire al liceenilor e tot mai slab.

Acum ceva timp, o comisie prezidenţială a elaborat un raport despre starea învăţământului (care a făcut multă vâlvă), partidele s-au înţeles asupra unui „pact pentru educaţie" (de care între timp au şi uitat), s-au spus vorbe mari despre educaţie ca „prioritate naţională". Între timp însă nu s-a întâmplat mare lucru: politicienii se umflă în pene uşor când vine vorba despre educaţie şi despre „viitorul copiilor noştri", dar se dezumflă la fel de uşor când trebuie să treacă la fapte: legea educaţiei - stufoasă şi cu destule puncte discutabile - încă n-a fost adoptată: la începutul lui iulie, senatorii au decis că „are incoerenţe" şi că discutarea ei va fi reluată în sesiunea parlamentară din toamnă.

Din amânare în amânare, starea educaţiei se tot degradează. Iar Bacalaureatul tinde să devină, în această atmosferă de nepăsare politică, un simplu mod de a „bifa" sfârşitul şcolii pentru mulţi elevi care nu vor decât note de trecere şi apoi să fie lăsaţi să-şi vadă de viaţă...
De douăzeci de ani, politicienii vorbesc despre „reforma şcolii", iar învăţământul merge din rău în mai rău. Îi vor fi necesari alţi douăzeci de ani ca să-şi revină. Atunci, copiii noştri vor fi preocupaţi de „viitorul copiilor lor"...