Camuflată în umbra obsesiei pentru Covid a omenirii, pesta porcină africană zburdă nestingherită prin codrii şi prin coteţele naţiei române. Dar degeaba zburdă ea, că spectacolul mediatic de anţărţ a pălit brusc. E cam greu să aduni presa la porcină acum, când coronavirusul chinezesc este vedeta momentului. Drept urmare, molima râmătoarelor face ravagii în anonimat, adică retrogradată, cumva pe nedrept, de la rangul de „hot news” la cel de ştire oarecare din ultima treime a telejurnalului.

Acum câteva zile, o fermă cu 30.000 de porci din sudul Moldovei a fost lichidată pentru a opri răspândirea pestei porcine africane. O ştire similară, de acum doi ani, aduna zeci de camere şi de microfoane, ţinea prima pagină, deschidea ştirile şi anunţa dezastrul planetar, nenorocirea supremă. Acum, în epoca măştii şi izoletei covidiene, apocalipsa şoriciului nu mai emoţionează, nu mai aduce afişări, a ajuns la „şi altele”. De fapt, a devenit mult mai pasionant pentru români să dezbată chestiunea fundamentală a „botniţei”, decât să se întrebe ce naiba vor mânca peste o lună. Mâncarea naţiei e treaba celor de supermarket, la urma urmelor, nu?

Însă, dincolo de asta, mai este un aspect: ca şi în cazul coronavirusului, foarte mulţi români „nu cred” nici în pesta porcină africană. Cum ar veni, sunt oleacă atei când vine vorba de virusuri, iar alde Pasteur, Blumberg, Jenner sau Landsteiner sunt nişte falşi profeţi care şi-au irosit degeaba viaţa prin laboratoarele de virusologie. În fine, asta-i lumea paradoxală în care trăim: trebuie să acceptăm dreptul oamenilor de a refuza să accepte. Iar Românache (un personaj ipotetic, dar reprezentativ) este tocmai cireaşa de pe tortul democraţiei.

Revenind la chestiunea pestei porcine africane, (PPA) trebuie constatat că n-ai cum să-l convingi, în veci, pe Românache că pesta africana este o fel de ciumă a porcilor, fără leac şi fără precedent în istorie. El, atotştiutorul, este ferm convins că e mai deştept decât Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi că, în general, e cel mai deştept de pe planetă, căci a avut un unchi de văr care ştia să tundă oile. Deci, prin ricoşeu genealogic, este şi el expert în animale şi bolile lor, ce şapca lui Lenin nu înţelegeţi?

Aşadar, în viziunea lui, totul este o conspiraţie mondială (minimum soroşistă, dacă nu cumva şi mai şi) împotriva şoriciului românesc. Iar PPA este o invenţie a tefeliştilor, liberalilor şi pesediştilor (uite că şi-au dat mâna, deşi pe faţă se-njură!), având ca scop să elimine tochitura şi jambonul naţional din vitrina frigorifică. Şi nu atât despre ciuma porcilor este vorba aici (poate fi vorba şi de râia caprelor, ori de mersul trenurilor), cât de un principiu. Acum pricepeţi?

Evident, toată această argumentaţie nu are nicio legătură cu logica normală. Însă ce este „normal” şi ce este „anormal”? Cine poate da o definiţie unanim acceptată? E cineva? Traversăm vremuri în care principiul de căpătâi al votului universal (temelia democraţiei în esenţă: un om=un vot) a căpătat noi dimensiuni.  Practic, şi opiniile au ajuns la aceeaşi paritate, lucru aparent excelent, dar în esenţă o mare problemă. Căci una este să se înfrunte opiniile politice (unde paritatea un om=un vot este perfect acceptabilă) şi alta este să fie negociate prin plebiscit principiile ştiinţifice. Spre exemplu, este regretabil că dacă un reputat profesor, expert într-o chestiune oarecare, spune că e albă (ceva, orice), opinia lui cântăreşte în ochii omului-masă fix tot atât cât opinia, pe aceeaşi chestiune, a unui vlogger cu cunoştinţe în domeniu pe undeva pe la genunchiul broaştei.

În esenţă, totul s-a redus la un soi de propagandă. Contează cine are mai multe distribuiri şi like-uri (aşa măsurându-se acum notorietatea), nu cine are pregătirea profesională adecvată pentru emiterea unei opinii corecte (ştiinţific vorbind). Drept urmare, expertul este deseori bătut cu pietre, în vreme ce manipulatorii sunt aplaudaţi furtunos de adepţii noii religii a anarhiei.

Nu mai contează baza factuală, ci curentul de opinie. Dacă e „cool” să strigi că regele e îmbrăcat cu haine divine (deşi el este cât se poate de despuiat), aşa trebuie să strigi, altfel primeşti pumni în cap de la talibanii ideii mincinoase. Evident, motivele fanatismului pot fi diverse. Nu logice, ci doar diverse. Unele chiar situate în zona patologicului. Poate fi prostie. Sau rea-voinţă. Ori frustrare. Poate fi o psihoză. Sau o strategie de marketing. Ori una electorală. Mai intervine egocentrismul. Şi răzbunarea. Şi câte şi mai câte.

Se-ntâmplă aşa în multe dintre chestiunile importante, fie că-s legate de Covid-19, de pesta porcină africană, ori de organizarea Educaţiei sau a Sănătăţii. De altfel, Românache pare să aibă deseori personalităţi multiple, căci el este cel care îi înjură pe cei competenţi că nu fac mai mult, dar tot el este cel care ţipă din toţi rărunchii că este păgubit, ignorat şi/sau manevrat de cei cu competenţă (dar cu presupuse interese ascunse). Alăturarea „şi cu brişca unsă şi slănina-n pod” s-a transformat, din imposibilitate, în „must have”..

Cel mai lesne, acest sindrom se poate explica în zona relaţiei dintre şcoală şi părinţii elevilor. Pe de o parte, i se cere şcolii (deseori imperativ) să educe odraslele (de aici derivând acuzaţiile de genul: şcoala e vinovată că nu-i educaţie!), dar pe de altă parte aceeaşi părinţi bat cu pumnul în masă şi somează şcoala să ofere elevilor libertăţi incompatibile cu ideea de educare. Tiparul funcţionează identic şi în ceea ce priveşte relaţia cu pandemiile (fie că vorbim despre coronavirus sau despre PPA).

Românache pare a cânta la două instrumente în acelaşi timp, piese complet diferite. Din unul răsună aria calomniei, pe ideea că autorităţile nu fac nimic pentru a ajuta poporul. Din celălalt se aude simfonia urii, în sensul că măsurile luate de autorităţi sunt prea aspre şi atentează la drepturile fundamentale.

Totuşi, concluzia nu poate fi neapărat aceea că el, personajul nostru ipotetic (dar reprezentativ) a luat-o razna. Ar fi o ipoteză prea facilă. Mai degrabă trebuie analizată ideea că Românache este încurajat, ba chiar împins de la spate, să fie prizonierul unor antinomii, după deja ştiutul scenariu „divide et impera”. Puteţi băga mâna-n foc că nu-i aşa?

Vă mai recomandăm să citiţi:

Viermele din inima democraţiei. Cum şi când s-a transformat, la români, competenţa într-un handicap

Câte o pensie specială pentru fiecare român. „Sî ni sî deie”, că altfel am murit degeaba pentru ţară