Articol preluat din Dilema Veche

Cititorul român care a apucat să citească ziarele din vremea comunismului nu va fi surprins să regăsească un „portret“ al jurnalismului comun celor două tipuri de extremism politic. Iată, în rezumat, imaginea presei naziste, aşa cum apare ea în descrierea lui Denis de Rougemont. Mai întîi, ca orice presă instrumentalizată strict propagandistic, e vorba de o presă cît se poate de plicticoasă. Fenomenul „breaking news“ – cum am spune astăzi – lipseşte cu desăvîrşire. Nu se relatează crime, nu se practică bîrfa şi calomnia decît prin excepţie (şi numai pentru raţiuni de stat, niciodată din raţiuni personale). Fiecare pagină conţine mult mai mult text decît imagine. Nu se dau -„fake news“ decît atunci cînd sînt utile strategic (pentru defăimarea „duşmanilor“) şi nu se denigrează niciodată propria naţiune şi conducătorii ei. Se cer articole mai degrabă de la scriitori şi savanţi acomodanţi, decît de la actori şi ciclişti (cf. op. cit., p. 28). Pe scurt, totul e previzibil, nesărat, „serios“ în cheia şedinţelor de partid. (Îmi amintesc cum, la noi, România liberă a „epocii de aur“ era frecventată mai ales pentru pagina de „mică publicitate“, orişicît mai picantă şi mai „realistă“…)

Prin contrast, presa din ţările cu regim democratic (cum era, de pildă, presa franceză interbelică) este infinit mai zglobie. „Trebuie să recunoaştem – spune Denis de Rougemont – că cei mai mulţi oameni nu pretind de la cotidiene decît un foileton tragicomic“. În aceste condiţii, pentru jurnalişti, criteriul decisiv devine rating-ul (cu rezultatul unei nestăvilite proliferări a ştirilor false). Aproape orice este permis, sub acoperirea, „corectă politic“, a „libertăţii de expresie“. Informaţia cu pondere reală vizînd problematica globală şi autohtonă este expediată rapid sau absentă. În schimb, cititorul e ţinut la curent cu viaţa privată a unor mari, dar mai ales mici vedete de film sau televiziune: divorţuri, adultere, boli, decese, decolteuri, fîţîieli mondene etc.

Avem, deci, pe de o parte, controlul absolut şi acru asupra paginii de gazetă, iar de partea cealaltă – euforia lucrativă a hîrjoanei publice, a papotajului de cafenea (sau, mai rău, de bodegă): totul e permis, publicul e întreţinut generos, fără „fasoane“, cu „bombe“, dezvăluiri şocante, presimţiri apocaliptice, indiscreţii zemoase, poze provocatoare. Plictiseala e „înfrîntă“ prin ţopăială veselă, dezinhibiţie, scandal.

Nu vom trage concluzia că presa totalitară e mai „sobră“, mai „cuviincioasă“, mai „demnă“ decît cea „liberă“. Vom spune doar, pornind de la Denis de Rougemont, că libertatea poate fi şi ea sursă de derapaj, capcană populistă, divertisment ieftin. Sigur că e mai bine să rîzi ca prostul decît să faci pe tine de frică sau să mori de plictiseală. Plus că, în ţările civilizate, există mari cotidiene de excelentă ţinută, care au îndemînarea să combine tonul destins cu bunul gust, permisivitatea echilibrului democratic cu rigoarea morală şi profesională.

Cum stau lucrurile la noi? Din punctul meu de vedere, nu sîntem încă nici pe departe „aşezaţi“. (Şi nu numai în domeniul gazetăriei.) Nu e cazul, acum, să intru în detalii pretenţios analitice. Îmi îngădui doar să propun cititorului cîteva teme de reflecţie, bazate pe experienţa cotidiană a contactului cu mediile naţionale. Asistăm, în general, la o confuzie a „vocaţiilor“: ziariştii se comportă des ca nişte politicieni angajaţi, în vreme ce politicienii au ceva din nonşalanţa unor ziarişti. Primii judecă aspru, sînt partizani pînă la furie, „luptă“ vitejeşte pentru binele patriei, ceilalţi sînt şugubeţi, fac glumiţe evazive, cultivă polemica nărăvaşă, privind şmecher spre galerie. Ziariştii sînt autoritari, politicienii sînt băşcălioşi. Ierarhic, gazetarul pare a se situa cu mult peste miniştri şi parlamentari. Are tonul unui diriginte sever, al unui procuror neînduplecat. Nu exclud, fireşte, stilul ofensiv, îndrăzneala eficace, curajul investigator. Ceea ce mă deranjează este suficienţa agresivă, parada (neacoperită) de „competenţă“, obrăznicia de reprezentant (neales!) al poporului. Moderatorul-plutonier, moderatoarea nevricoasă, „analistul“ providenţial mă scot din minţi. La fel, discrepanţa înşelătoare (şi batjocoritoare) dintre titlu şi conţinut (titlu alarmant, conţinut bleg), răfuielile private transformate în spectacol naţional, limbajul adeseori barbar, injuria grobiană, tupeul golănesc şi cîte şi mai cîte. Aşa arată profilul gazetăriei noastre de-acum, eliberată de ingerinţele ideologice ale partidului-stat. Înflorim sub zodia bramburelii: partide bezmetice, comentatori bezmetici, instituţii confuze, şcoli obosite, spitale dezosate. Singurul motiv de optimism este că lumea întreagă pare lovită, de la o vreme, de un incontrolabil acces de bîlbîială…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro