Check Media INTERVIU: Cum ne ferim de conspiraţionism?

Teoriile conspiraţiei au găsit un teren fertil în pandemia creată de virusul SARS-CoV- 2 alimentând temeri sociale al căror efect nu poate fi decât unul negativ pe termen scurt, mediu sau lung.

În acest sens, publicaţia noastră a dialogat cu Antonio Momoc, decan al Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti, încercând astfel să conturăm premisele unui spaţiu analitic pentru încercarea de a contracara acest fenomen.

Domnule Momoc, pentru început vă propun să ne explicaţi ce este o teorie a conspiraţiei dar şi care sunt factorii care îi determină pe unii dintre noi să o considere ca fiind adevărată?

Perioadele de criză, ca cea pe care o traversăm, generează aşteptări, frustrări, tensiuni şi nevoia de salvare şi de ieşire din criză. Liderii salvatori sunt înzestraţi de public cu calităţi excepţionale, aşteptările şi speranţele oamenilor se leagă de naşterea şi apariţia liderilor salvatori, mesianici, cu alură religioasă. Adepţii acestor curente imaginează adeseori cauza crizei, dau explicaţii acolo unde uneori nici ştiinţa nu are explicaţii. În imaginarul unora există întotdeauna cineva care conspiră şi care se face vinovat de situaţia de criză. Aşa cum observa Kapferer în lucrarea clasică Zvonurile, “nimic nu este întâmplător pentru opinia publică, totul se întâmplă cu un motiv raţional”, fenomenele sociale sau politice trebuie să fie planificate de cineva.

Citeşte şi:  DE CE CREDEM ÎN TEORII ALE CONSPIRAŢIEI?

Responsabili pentru situaţia de criză trebuie să fie cei care au conspirat la generarea crizei. Pentru nazişti ţapii ispăşitori erau evrei. Şi nu doar pentru nazişti. Pentru alţii sunt masonii. Poate fi statul paralel, pot fi ordine cavalereşti sau religioase, Illuminati sau alte organizaţii secrete. Mitul conspiraţiei universale este, aşa cum descrie Girardet în Mituri şi mitologii politice, alături de alte mituri politice (al Vârstei de Aur, al Unităţii, al Salvatorului), unul din miturile care solidarizează comunităţi, o explicaţie uşor de povestit şi de oferit pentru necazurile sau neajunsurile care i se întămplă unei comunităţi politice, iar acea comunitate se solidarizează adeseori în numele unui ideal sau imaginar politic, în jurul unui lider sau al unei mişcări mesianice. Internetul a favorizat şi a accelerat răspândirea teoriilor conspitaţioniste. Iar “duşmanii” pot fi şi mai uşor caricaturizaţi sau diabolizaţi online. Atunci când autorităţile politice sau ştiinţifice (medicale sau de altă natură) îşi pierd credibilitatea, terenul este ocupat de conspiraţionişti. Atunci când comunicarea oficială nu este suficient de credibilă sau plauzibilă, locul ei este luat de zvonuri şi închipuiri.

Vezi şi CHECK MEDIA: DE CE CREDEM TEORII CONSPIRATIONISTE? P1/2

Există un profil psiho-social al consumatorului de teorii conspiraţioniste? Vă întreb acest lucru pentru că am identificat foarte multe materiale de acest fel distribuite pe reţelele de socializare chiar de către persoane cu studii superioare. În acest context, consider că nu este suficient să ne gândim doar la paradigma educaţională.

Studiile superioare sau educaţia formală nu ne fac imuni la conspiraţii, minciuni, trunchieri sau dezinformare. Mulţi academicieni sau savanţi au picat în capcana ştirilor false. Mecanismul de convingere este de regulă unul de rezonanţă. Tot Kapferer observa că “în materie de persuasiune cel mai eficient fucţionează autopersuasiunea, nu heteropersuasiunea”, ne convingem singuri de lucrurile pe care le credem adevărate sau false. Cei care orchestrează campanii de dezinformare se bazează pe convingerile şi pe credinţele pe care oamenii le au deja. Nu este atât “spălare a creierelor”, brainwashing,  cât o întărire a prejudecăţilor, o confirmare a aşteptărilor şi o stimulare a imaginaţiei politice. De multe ori iniţiatorii, liderii mişcărilor politice mesianice, ideologii şi simpatizanţii acestor mişcări sunt oameni educaţi formal, au studii medii şi superioare. Facultatea sau trainingurile de dezvoltare personală  în corporaţii nu ne fac automat mai toleranţi sau mai educaţi civic. Şi nici imuni la teorii conspiraţioniste care au explicaţii simple şi accesibile la probleme sociale, economice extrem de complicate. Conspiraţioniştii pot identifica uşor “vinovaţii” pentru situaţiile de criză. Ideile şi ideologiile pot avea efecte solide, puternice, chiar dacă argumentele lor sunt subţiri sau superficiale. Din nefericire din şcoala primară sau din familie ni se spun poveşti sau mituri politice pe care le credem, le asimilăm, le internlizăm.

Vezi şi CHECK MEDIA: DE CE CREDEM TEORII CONSPIRATIONISTE? P2/2

Evident, teoriile conspiraţioniste devin un instrument propagandistic atunci când un actor statal doreşte să folosească această armă pentru propriul său interes. Federaţia Rusă este privită ca un maestru al acestui joc. Identificaţi teorii conspiraţioniste care se pliază, benevol sau nu, pe narativele propagandei ruse din ţara noastră?

Ovidiu Raeţchi semnează un studiu relevant: Soldatul Putin şi filozoful Dughin. O anatomie a ideologiei expansioniste a Rusiei şi a misitifcărilor pe care se întemeiază. Şi Marian Voicu are un capitol despre Rusia: o demnitate antropologică supremă în volumul său: Matrioşka Mincinoşilor. Fake News, Manipulare, populism. Românii nu sunt, politic vorbind, foarte filoruşi. Aspiraţiile şi admiraţia noastră înclină mai degrabă spre americani, spre bunăstarea europei occidentale, spre cultura franceză sau spre “exactitatea” germană. Dughin, din perspectiva filosofică şi Putin din punct de vedere miliar şi  geostrategic sunt convinşi că Rusia trebuie să fie o mare putere, una imperială, ceea ce nu este atât de seducător nici măcar pentru naţionaliştii sau suveraniştii români. Dar sunt alte idei dughiniste cu care unii români rezonează: antioccidentalismul (de exemplu ideea că Uniunea Europeană a transformat România într-o colonie, decandenţa valorilor occidentale care impune o dictatură a minorităţilor inclusiv a celor sexuale) şi antiliberalismul (acuzaţiile la adresa progresismului care susţine egalitatea libertăţilor civile şi drepturilor minorităţilor sexuale cu libertăţile religioase şi valorile creştin-ortodoxe tradiţionale, ultraindividualismul neoliberal care ar afecta moralitatea, tradiţia şi bunătatea creştin-ortodoxă etc). 

Propaganda rusă este puternică atît cât se poate manifesta în limba română. Mai ales prin media online. Prin troli, dar şi prin agenţi de influenţă. -A Momoc

Aş vrea să ne focusăm puţin pe activitatea academică, dorind  să vă rog a ne descrie modul în care studenţii Facultăţii de Jurnalism, în primii lor ani de studiu, abordează analiza presei din România? Au ei o gândire critică dezvoltată ca urmare a experienţei acumulate în anii de liceu?

În calitatea mea de conferenţiar universitar susţin de ani buni cursuri de Comunicare online la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti. Organizăm ore de seminar şi exerciţii de combatare a fake-news, urmărim modurile cum se viralizează şi se distribuie ştirile false în mediu online. Încă de la primele lecţii invoc pe Vladimir Volkoff care în volumul Tratat de dezinformare arată faptul că acest cuvânt dezinformaţia îşi are originea în limba rusă şi înseamnă a difuza, a furniza informaţii false pentru a manipula opinia publică, iar sovieticii i-au atribuit sensul de practici capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare. În limba engleză devine disinformation şi are semnificaţia de scurgere deliberată de informaţii care induc în eroare cu bună ştiinţă.

Vorbim despre generaţii de studenţi care sunt nativi digital, care se simt în largul lor pe internet folosind noile tehnologii. Rolul profesorilor nu mai este astăzi acela de a le livra informaţii studenţilor sau elevilor, ci mai ales de a-i orienta astfel încât ei să distingă singuri între informaţia correctă de calitate şi conţinutul junk de prostă calitate, între surse corecte şi surse toxice de informare. Gândirea critică se fundamentează pe lecturi solide şi prin întrebările pe care mentorii le încurajează, mai ales prin punerea sub semnul întrebării a clişeelor, stereotipurilor şi prejudecăţilor. Profesorul stimulează la seminar dezbaterea între studenţii săi folosind instrumentele online pentru a capta atenţia şi a suscita interesul pentru o bibliografie relevantă.

Pentru că am vorbit de gândirea critică, un concept ignorat de către unii dintre noi, ce este aceasta? Cum o putem sintetiza prin definiţie?

În jurnalism gândirea critică înseamnă a verifica faptele, a verifica informaţia. Opiniile sunt libere, faptele sunt sacre. Acurateţea, rezerva cu privire la ceea ce pare senzaţional sau spectaculos, verificarea informaţiilor, încrucişarea surselor, reacţia bazată pe documentare solidă, nu pe stimuli emoţionali. A te debarasa de prejudecăţi şi a încerca să nu mai cauţi exclusiv opiniile sau ştirile care îţi întăresc convingerile anterioare. A gândi critic înseamnă a te îndoi şi a păstra echidistanţa.

În final, care sunt paşii pe care ar trebui să-i urmăm atunci când vrem să verificăm dacă o ştire este falsă sau nu?  

Primul pas este să verifici calitatea şi credibilitatea sursei de informare. De cele mai multe ori sursele ştirilor false sunt bloguri dubioase, site-uri de umor şi pamflet pe care oamenii le iau in serios sau aşa zise site-uri de ştiri cunoscute pentru că produc confuzie răspânind ştiri inventate. Regăsim sau nu acea informaţie şi pe alte site-uri, este confirmată sau nu de surse oficiale sau de subiecţii direct implicaţi în eveniment? De multe ori informaţiile false care circulă online nu sunt semnate, nu sunt asumate. Cel mai simplu este să verifici site-ul oficial, blogul sau contul de pe reţele sociale al celor implicaţi în eveniment; de cele mai multe ori subiecţii ştirilor au o postare pe fcebook sau pe blog prin care confirmă zvonul sau infirmă şi contrazic minciuna. Şi evident, trebuie întrebat martorul la eveniment sau cel implicat direct, lucru care din păcate nu prea mai este practicat nici măcar de unii jurnalişti din redacţii.

Antonio Momoc este decan la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea din Bucureşti. Conferenţiar universitar, cercetător, doctor în sociologie, este titularul cursurilor Fundamente ale ştiinţelor sociale, Comunicarea Online, New media şi comunicare politică 2.0.

Împreună cu antropologul Zoltan Rostas a lansat in 2007, la Curtea Veche, volumul Activiştii mărunţi (istorii de viaţă). În 2012 a lansat la Curtea Veche Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism. Împreună cu Rostas a lansat în 2013, la Curtea Veche, Bişniţari, descurcăreţi, supravietuitori. În 2014 a lansat Comunicarea 2.0. New media, participare si populism, Ed. Adenium, Iaşi. Împreună cu Ionuţ Butoi, Adriana Ştefănel, Dan Podaru, a publicat România protestelor. 2017. Piaţa Victoriei vs. Cotroceni, la Meridiane Publishing, Iasi, 2019.