Colonelul trage rachiul pe gât şi zice că dacă Uniunea i-a dat ajutoare lu’ Leana, pentru că aşa e legea pentru defavorizaţi, trebuie să respectăm legea, e bun tot ce-a dat Uniunea: zahăr, făină, conservă... Soacră-mea şi-a îngropat ruşinea că-i defavorizată, a băgat ajutoarele în beci, o să le prindă bine la toamnă. Mâncăm la masa de sub prun. Mă ridic şi arunc o privire peste gard. Lumea stă buluc în uşa Căminului Cultural. La şosea, căruţe, roabe, cai, măgari şi oameni... Nu se poate! De unde au apărut ăştia, atât de repede, ca într-o vrăjitorie? „Mulţi oameni săraci în satul ăsta!“, oftează soacră-mea. Mă aşez la masă şi mai iau o bucată. Carnea e naşpa pentru un „băiat“ obişnuit cu supermarketurile, dar este delicioasă faţă de conservele de fasole cu cârnaţi sau de mazăre din alimentarele lui Ceauşescu.

Soacră-mea îmi mai pune o bucată în farfurie. Nu ştiu cum, dar m-am săturat. Simt că nu mai intră. Conserva asta de la ajutoare îmi aminteşte de ceva. Mă gândesc la o stare. O stare proastă. Colonelul îşi pune ochelarii, molfăie şi citeşte cu voce tare pe eticheta conservei: „Produs sterilizat, carne de vită, minim regăsită 60%... Ce vrea să spună «minim regăsită»? Ce zici, dom’ Petrică, ăştia de la Uniune iar ne păcălesc!“.

Romanul ăsta este carnea mea, carne din carnea familiei mele, iar ai mei n-au mai apucat să mănânce din carnea cărţii mele.

Îmi amintesc... Era în toamna lui 2004. Îmi luasem manuscrisul la spital ca să-i citesc. A doua zi după operaţie. Aşa îmi făcusem socoteala, să-i citesc ce scrisesem în ultimul meu roman, ca să-i abat gândurile, să-i spun că am vorbit cu chirurgul, eşti bine, mamă!, uite ce-am mai scris!, am să te chem la lansarea cărţii în Bucureşti...

Mă ridic şi intru în casă. Mă duc la bibliotecă. Sper că soacră-mea mai are „Blazare“, n-a împrumutat-o prin sat... Uite cartea! O deschid, caut, răsfoiesc aiurea paginile... N-am mai apucat să-i mai citesc. Simt un nod în gât, o fi de la carne. Înghit, dar nu se duce. Nici nu ştiu ce să caut. Citesc: „Mama a închis uşile fostului frigider. Dura a ieşit din Alimentară şi a început să strige la lumea adunată: - Doamnelor şi domnilor, Uniunea Europeană v-a trimis pui congelaţi. Este un ajutor care nu vă obligă în niciun fel. Tocmai de aceea, pentru că nu sunteţi obligaţi, trebuie să vă comportaţi civilizat. Dacă veţi face scandal şi vă veţi înghesui ca animalele se va auzi la Uniunea Europeană şi veţi compromite eforturile poporului nostru de integrare…“.

Închid cartea şi-o strâng în palme. Romanul ăsta este carnea mea, carne din carnea familiei mele, iar ai mei n-au mai apucat să mănânce din carnea cărţii mele, deşi eu le-am dat-o lor, când România încă nu era membră UE, şi nici lansare nu i-am făcut.

Colonelul apare în pragul uşii şi închină un pahar cu rachiu: „Trăiască Uniunea Europeană!“.

(Sfârşit.)