Aceşti oameni care-ţi întind mâna

Aceşti oameni care-ţi întind mâna

Cerşetori pot fi văzuţi pe toate marile străzi şi bulevarde ale României FOTO: ADEVĂRUL

„Weekend Adevărul“ redă, în tuşe groase, tabloul fenomenului care-a transformat România în sperietoarea Occidentului: miile de persoane care, zi de zi, cer pomană trecătorilor din marile oraşe.

Cerşetorii români au fost, în ultimii 23 de ani, un subiect-clişeu mereu ofertant pentru jurnalişti. De la micii tupeişti care agresează gratuit parbrizul oricărei maşini staţionate la semafor, la cei care forţează empatia semenilor fără să se îngrijească de vreo limită pe care am putea s-o numim „costul subzistenţei“. S-a demonstrat, fiind folosit chiar dispozitivul extrem de operativ numit „camera ascunsă“, că în buzunarele hoinarilor murdari de pe străzi încap mai mulţi bani decât în multe apartamente curate.

Au fost indicate, cu precizie de anchetator, diferite feluri prin care aceşti sărmani îi păcălesc pe alţii şi au fost stoarse multe lacrimi, raţional argumentate de dramele celor fără adăpost. Totuşi, nimeni nu pare să ştie cine sunt, câţi sunt, de unde vin şi unde se duc cei care lucrează cu mila celorlalţi. Şi asta pentru că, indiferent că sunt prezentaţi drept impostori ori drept neajutoraţi, fie că necazurile lor sunt descrise duios ori că sunt demonizaţi, despre cerşetori se vorbeşte cu grosolane generalizări. 

Totuşi, oamenii aceştia continuă să ceară pomeni fără să ascundă cinstitul scop pe care-l urmăresc: cer ca să poată să mai ceară şi în ziua următoare. Să nu fie încurajată cerşetoria, acesta este sfatul oficial. Dar nimeni n-o descurajează. Am fotografiat, pe străzile aglomerate ale Bucureştiului, trei tablouri diferite, trei oameni care păzeau colţul străzii cu frunţile în pământ. Am vorbit cu ei şi le-am aflat istoriile personale, istorii fără valoare statistică şi fără preţ. Pentru câteva clipe, doar puţine, oamenii aceştia au avut nume, prenume. Acesta este un microreportaj despre oameni, nu despre deznădejde, nu despre mizerie, nu despre mărinimie şi binefacere.

1. „ASTĂZI, SĂRĂCIA ESTE UN HANDICAP“

Astăzi, Cornelia Meterez e pe străzile din Bucureşti. Seara va lua trenul şi se va întoarce acasă, în Ploieşti. Tot aşa sâmbătă, duminică şi luni. Apoi, se poate ca executorii judecătoreşti să vină şi s-o scoată în stradă. Apartamentul său, închiriat de la Primăria Municipiului Ploieşti în februarie 1991, a fost revendicat de proprietari. Lunea aceasta e ultima înfăţişare. O va reprezenta un avocat din Bucureşti, care nu-i cere bani.

Până atunci, Cornelia Meterez trebuie să pună ceva pe masă. Aşa că pleacă dimineaţa din oraşul său, unde e o bunică mândră a unei frumoase fetiţe premiantă la şcoală şi cu rezultate deosebite la olimpiade. Pleacă în alte oraşe, unde n-o cunoaşte nimeni şi nimeni nu e interesat s-o cunoască.

Poartă o geantă cu tot felul de documente: ordin de evacuare, recomandări şi reţete de la medici cardiolog, neurolog, oncolog, diverse memorii trimise la Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii, Cabinetul Premierului Victor Ponta şi Administraţia Prezidenţială, alături de răspunsurile seci specifice instituţiilor de stat. În cazul în care cineva ar pune la îndoială că există, pe pământul acesta, o persoană care să adune atâtea necazuri, Cornelia Meterez ar putea scoate din geantă documentele necesare.

Cornelia Meterez are 54 de ani şi nu are o atitudine invazivă, nimeni nu se împiedică de ea pe stradă. Se aşază undeva, la marginea trotuarului, şi acolo devine invizibilă. Spune că nu se întoarce cu prea mulţi bani acasă, dar revine. Poate în ziua următoare.

„M-au dat şi la televizor“

„Sărăcia, astăzi, e un handicap. Am fost peste tot, am cerut ajutor tuturor. N-am mai ştiut ce să fac şi am ieşit în stradă. Nici aici nu mă vede nimeni, lumea mă ignoră. Trecătorii, în momentul în care mă observă, îmi zic simplu: «cerşetoare». Nu fac nicio distincţie.“ Ar vrea să le spună tuturor că nepoţica sa a avut o singură medie de 9 anul trecut, că îi place şcoala şi că e talentată la desen şi că anul acesta se va duce la două olimpiade, dar nu spune nimănui.

Cornelia Meterez a fost magazineră, lucra în Bucureşti, la Pajura. Acum primeşte o pensie de 290 de lei. Din aceşti bani, ar trebui să-şi procure medicamentele împotriva cancerului uterin, medicamentele care-o ajută să se refacă după accidentul vascular cerebral şi alte medicamente pentru inimă, mai trebuie să aibă grijă de fiul său, care a ajuns să fie inapt de muncă din cauza unui handicap, şi de nepoţica adolescentă.

„Vreau să avertizez lumea asta: «Cancerul e nenorocire. E o boală atât de dureroas㻓, spune femeia. „M-au dat şi la televizor. Au dat o ştire de două minute în care nici n-au ştiut pe ce să se axeze mai mult. Pe locuinţă, pe boală, pe familie, pe primărie. Îi înţeleg, n-au avut timp.“

 

Am ieşit în stradă, dar nu mă vede nimeni, lumea mă ignoră. Trecătorii, în momentul în care mă observă, îmi zic simplu: «cerşetoare». Nu fac nicio distincţie.

Cornelia Meterez, 54 de ani


2. O PUNGĂ DE CHIPSURI ŞI-O COLA

Cosmina Achim (foto dreapta) mătură de mai multe ori pe zi caldarâmul din faţa florăriei doamnei Mihaela. E responsabilitatea ei să păstreze curăţenia pe aceşti 5 metri pătraţi. De asta se trezeşte ea dimineaţa şi pleacă din patul pe care l-a primit într-una dintre locuinţele Centrului Social „Concordia“. Petalele căzute şi frunzele uscate le-aruncă direct în stradă, n-o interesează. După ce termină, intră nestingherită în chioşc şi bea cola. Mihaela, florăreasa, îi dă acolo câţiva lei.

Apoi coboară la gura de metrou şi începe un neostenit ping-pong între clienţii celor trei tonete. Cosmina Achim are o metodă agresivă, eficientă, pentru cerşit: depăşeşte distanţa care defineşte graniţa de confort dintre oameni şi întreabă convingător, cu vocea ei aproape masculină, dacă nu cumva cumpărătorul vrea să renunţe la mărunţiş în favoarea ei.

De cele mai multe ori, cumpărătorul, stânjenit de ascendentul pe care-l are Cosmina asupra lui, vrea să renunţe. Îi dă, fără s-o privească, fără să-i pese. Dar pe Cosmina n-o deranjează indiferenţa, priveşte furnicarul de oameni care s-adună în jurul acestei staţii de metrou ca pe simple instrumente. „Nu mă interesează decât să-mi dea bani. Şi ei sunt buni cu mine, îmi dau un leu, doi, îmi cumpără de mâncare. Doamna Mihaela îmi dă bani. Muncesc la ea, la florărie.“

Câinele „Bau-bau“

Într-o zi, strânge destui bani, îndejuns încât să-şi asigure mai multe mese ce constau în chipsuri şi cola. Vânzătoarea de la unul dintre chioşcuri spune că acesta este singurul său meniu, nu mănâncă nici la „Concordia“ pentru că-i plac mai mult chipsurile.

În jurul brâului are încinsă o sfoară, pentru că păstrează în sân diferite pomeni pe care le primeşte de la trecători. Astăzi are o caserolă cu paste la cuptor, o pungă cu covrigi şi o căciulă. Când are treabă la florărie, tot în sân ţine un căţel din pluş căruia îi spune „Bau-bau“. Îi place animalul ăsta de pluş, nu-i pasă că e rupt şi murdar.

Cosmina are 36 de ani. A crescut prin orfelinate, iar când a împlinit vârsta majoratului, a fost aruncată în stradă. În anii care-au urmat a dormit pe unde-a putut: prin mănăstiri, parcuri, la metrou, în centre sociale. Astăzi, doarme la „Concordia“ şi este foarte mândră că poate face baie luni, joi şi sâmbătă.

E cuminte, confirmă şi vânzătoarea unuia dintre cele trei chioşcuri: „Am încredere să las magazinul pe mâna ei. Niciodată nu s-a-ntâmplat să fure ceva“. Cosmina păstrează puţine dintre reperele oamenilor din jurul său. A încetat să-i mai pese. Fericirea ei e acum o pungă de chipsuri.


3. „CUM SĂ FIU DECEDAT DIN 2005?

Acum câţiva ani, nu ştim exact câţi, lui Niculae Tudorache (foto dreapta) i s-a oferit „o odaie“ într-un centru social din Suceava. Rămăsese văduv, fără casă, dormea pe stradă, dar cineva i-a întins o mână. Petrecuse ceva vreme pe stradă, nu se mai avea decât pe el.

Când a trecut pe la poliţia municipiului, să-l înscrie acolo, cu reşedinţa, la centru, lui Niculae i-a fugit pământul de sub picioare. Zice că apărea, în documente, decedat din 2005. „Cum să fiu decedat? Aici sunt!“, îşi aminteşte că le-a spus agenţilor. Acum spune că a înţeles: rudele îndepărtate s-au dus la autorităţi şi-au spus că Niculae nu mai e. „Neamurile sunt bune cât ai să le dai“, iar el ce să le dea?

La Suceava n-a stat mult, că adăpostul s-a desfiinţat. A încercat să se stabilească la sat, să muncească pământul, dar cei pe care-i ştia acolo unde s-a dus l-au izgonit. A lucrat ca paznic, dar l-au dat afară şi de-acolo, iar apoi s-a dus să îngrijească animalele dintr-un adăpost pentru câini, până n-au mai avut nevoie de el nici acolo. A rămas din nou pe stradă.

„Trebuie să urmăreşti ziarele mereu!“

„A venit toamna, se-ngustează ziua, noaptea se face mai frig. O să fie greu, dacă trec iarna, mă iubeşte Dumnezeu. Am auzit că asta de acum e iarnă lungă şi grea“, se gândeşte.

Niculae Tudorache cunoaşte aceste informaţii pentru că, în ciuda statutului său social aproape inexistent, este un fidel cititor de presă. L-am găsit citind ziarul „Click!“, asta după ce terminase de răsfoit „Evenimentul zilei“, cu tot cu suplimentul de sănătate. Nu citeşte tot, doar ce-l interesează. „Îmi place să citesc, dar trebuie să urmăreşti ziarele mereu, că altfel nu pricepi nimic“, e conştient. Încearcă să nu piardă puţinele coordonate pe care le poate înţelege din realitatea celorlalţi.

Niculae Tudorache are 60 de ani. Spune că a lucrat în agricultură şi, cel mai mult, în prelucrarea cauciucului, în fabrică. A terminat un liceu agricol şi îşi aminteşte că a încercat şi la facultate, la Zootehnie. „Am luat nota 8,25, iar ultima medie a fost 8,50. N-am fost tocilar, mi-am încercat şi eu norocul.“

Spune că, de cele mai multe ori, oamenii îl ajută. Îi mai lasă mărunţiş în căuşul palmei, iar el acceptă, că doar aşa pot să-l ajute. „Fiecare le are pe-ale lui“, se consolează. Cel mai mult îi place să meargă la biserică. Acolo e un preot bătrân, care mai are grija şi răbdarea necesare să-i spună o vorbă bună. „Părintele nu-i lasă pe amărâţi să stea în faţa bisericii. «Dac-ai venit la biserică, stai şi-asculţi slujba, că de-aia ai venit», zice. Ţine o slujbă frumoasă.“


Cum am ascuns sub preş problema „oamenilor fără căpătâiu“

Oamenii contribuie la proliferarea fenomenului, pentru ca, ulterior, să se plângă că acesta a scăpat de sub control FOTO: ADEVĂRUL

Din punct de vedere teoretic, problema cerşetoriei este un uriaş paradox, iar o simplă statistică, datând de anul trecut, vă poate delimita marjele acestei inconsistenţe: 70%  dintre bucureşteni dau bani cerşetorilor, majoritatea „donatorilor“ având venituri lunare sub 1.500 de lei. În schimb, 88% dintre cetăţeni afirmă că nu le-ar mai da bani, daca ar afla că cerşetorii câştigă, zilnic, mai mult decât ei.

Respectând proporţiile, cauzele, desfăşurarea şi, mai ales, soluţiile fenomenului aduc aminte de o altă mare dilemă a societăţii române post-1989: maidanezii. Ca şi în cazul câinilor de pe străzi, statisticile fenomenului cerşetoriei sunt puţine spre mai deloc. În plus, vorbim despre acelaşi tip de cerc vicios, în care oamenii contribuie la proliferarea fenomenului, pentru ca, ulterior, să se plângă că acesta a scăpat de sub control.

Sociologic, sărăcia şi influenţa negativă a familiei sunt principalele cauze ale cerşetoriei, acestea fiind indicate de peste 85, respectiv 52% dintre copiii şi adulţii care au participat, anul acesta, la un studiu realizat de Asociaţia „Telefonul Copilului“, Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane şi Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din cadrul IGPR şi cofinanţat de Ambasada Franţei.

Transpusă în plan real, cerşetoria pare încă una dintre problemele unei societăţi incapabile să-şi cuantifice dificultăţile şi să ofere soluţii clare de rezolvare.

Datele dezastrului

Vorbeam despre datele statistice. Ei bine, la nivelul anului 2013, acestea par să lipsească în totalitate. Nu există o cuantificare clară, unanim acceptată, a numărului de cerşetori de pe străzile Capitalei. Nici despre vârstele acestora, nici despre zonele în care activează. Practic, considerând că primul pas în rezolvarea unei probleme este delimitarea clară a acesteia, în momentul de faţă, nu pare să fie niciun model de lucru pentru combaterea fenomenului cerşetoriei.

Singurele date clare pe care le avem în acest caz se leagă de studiul citat anterior, care abordează, însă, exclusiv, cerşetoria la minori. Chiar şi privind datele colectate în cadrul cercetării, dar şi concluziile trase, sub forma unor procente, tot putem deduce câteva dintre formele fenomenului de pe străzi.

Majoritatea copiilor chestionaţi declarau că au ales cerşetoria pentru a câştiga mai mulţi bani. În acelaşi timp însă, la întrebarea dacă au fost obligaţi de părinţi să iasă la cerşit, cea mai mare parte a celor întrebaţi răspundeau pozitiv. Situaţia materială extrem de precară, problemele cu alcoolul ale părinţilor şi violenţa domestică erau în topul elementelor care defineau familiile din care aceştia proveneau. Adăugaţi la acestea procentul aproape dezarmant, de 90%, al celor care nu considerau şcoala o opţiune în viaţă şi aţi putea trasa primul contur al tabloului despre cum ia naştere cerşetoria.

Problema legislativă

Potrivit autorităţilor, cerşetoria este un fenomen care nu poate fi stopat, însă poate fi controlat. Doar în teorie însă, pentru că la capitolul practică stăm mai rău. În lipsa datelor statistice, poliţiştii sunt lăsaţi în situaţia de a bâjbâi pe străzi. „Practic, tot ceea ce putem face este să organizăm, periodic, razii. Problema cu aceste acţiuni este că, odată prinşi şi aduşi în faţa instanţei, cerşetorii sunt, în general, eliberaţi imediat, cu o simplă amendă. Pe care, evident, nu o plătesc niciodată. Şi asta, doar în cazuri, rare, în care cel acuzat de cerşetorie are acte de identitate“, ne-a povestit o sursă din IGPR.

De altfel, legislaţia română în problema cerşetoriei continuă să fie o nebuloasă totală. Practic, de la legea din 1921, când cerşetorii erau definiţi ca fiind „oamenii fără căpătâiu – sunt aceia cari nu au un domiciliu statornic, nici mijloace de hrană şi nu exercită în mod obişnuit nici o profesiune sau meştesug, deşi ar avea mijloace şi putinţa de a o face“, şi până astăzi, legislaţia a suferit o singură schimbare de lege.

Potrivit Codului Penal din 1921, cerşetorii erau pedepsiţi pentru faptele lor cu zile, săptămâni sau luni de muncă. Astăzi, problema se rezolvă cu nişte simple amenzi simbolice. În 2011, deputatul democrat liberal Ştefan Pirpiliu propunea un proiect de lege potrivit căruia cerşetorii ar trebui condamnaţi la închisoare, trecătorii care dau bani ar fi fost pasibili de amenzi cuprinse între 300 şi 600 de lei, iar banii rezultaţi din confiscări ar fi intrat în visteria statului. Proiectul de lege a fost respins.

O soluţie complicată

Sebastian Cristescu, sociolog clujean, consideră că problema cerşetoriei reprezintă exemplul perfect pentru un soi de „schizofrenie“ ce caracterizează societatea română contemporană. „Avem, pe de-o parte, oamenii care cer să fie eliminată cerşetoria. O parte dintre aceşti oameni ies apoi pe stradă şi le oferă bani cerşetorilor. Apoi, chiar în interiorul «breslei», este o sciziune ciudată: sunt cei care ies la cerşit pentru că au un handicap care nu le permite să muncească, apoi este cerşitul ca act de cruzime, de exploatare, când părinţii îşi trimit copiii pe stradă şi, în final, mai este o categorie extrem de interesantă şi, cred eu, insuficient studiată, cea a persoanelor care nu au, cel puţin aparent, niciun motiv să cerşească, şi totuşi o fac. În acest ultim caz poate fi vorba despre o mulţime de coordonate, greu de cuantificat: nevoia de atenţie, singurătatea, poate şi plictisul. Ba chiar şi nevoia de a produce bani, nu contează câţi, poate fi şi o sumă simbolică“, explică Sebastian Cristescu.

Potrivit acestuia, identificarea unei soluţii pentru eliminarea definitivă a cerşetoriei este foarte dificilă. „Actul în sine se motivează pe baza speculării unui sentiment, cel de milă. În afara vreunui caz apocaliptic, în care viitorii oameni născuţi vor fi cu adevărat nemiloşi, putem considera că procentul celor care vor oferi bani cerşetorilor va rămâne, în linii mari, unul constant“, spune Cristescu.

 

Tot ceea ce putem face este să organizăm, periodic, razii. Problema cu aceste acţiuni este că, odată prinşi şi aduşi în faţa instanţei, cerşetorii sunt, în general, eliberaţi imediat, cu o simplă amendă. 

angajat IGPR

Asaltul internaţional al cerşetorilor fără frontiere

Fenomenul cerşetoriei şi mai ales mutarea acestuia din interiorul ţării peste graniţe i-a atras României, în ultimii ani, numeroase avertismente de prin cancelariile occidentale, ironii ieftine şi un stigmat greu de evitat sau rezolvat. Cele mai tensionate relaţii diplomatice, cauzate de cerşetorie, au avut în prim-plan Franţa, ale cărei autorităţi au cerut României, în nenumărate rânduri, să se ocupe de integrarea romilor, pentru a limita fluxurile migratorii, şi au solicitat ca tema nediscriminării să nu mai fie folosită drept pretext pentru lipsa de acţiune.

Relaţii diplomatice încordate au existat şi cu Italia, amplificate mai ales de incidentul din noiembrie 2007, când un bărbat de etnie rromă, Romulus Mailat, a omorât, cu cruzime, o italiancă, în zona limitrofă Romei. Incidente notabile, cu cerşetori români în prim-plan, au avut loc şi la Londra, în Germania şi Spania, dar şi în ţările nordice. Nu mai departe de anul 2010, judecătoarea Hanne Sophie Greve, directoare a Consiliului European însărcinată cu lupta împotriva traficului de persoane, cerea interzicerea cerşetorilor străini de pe străzile din Norvegia. Măsura urmărea eliminarea traficului de persoane organizat în special din România. O măsură incredibilă, având în vedere conservatorismul şi atitudine liberală, nediscriminatorie a nordicilor.

Cuceriţi Oxfordul!

În 2010, cerşetorii români au luat cu asalt până şi celebrul centru universitar Oxford, din Marea Britanie, spre stupefacţia autorităţilor britanice. Bande organizate, formate din femei adeseori însărcinate sau având cu ele copii mici, invadau, la acel moment, oraşul britanic Oxford. „Îmbrăcate în haine ţărăneşti, acestea le spun oamenilor o poveste lacrimogenă, într-o engleză defectuoasă, afirmând că au nevoie de bani pentru mâncare şi lapte pentru copii“, descria incidentul publicaţia britanică „The Oxford Times“.

Şi pentru ca spectacolul să fie complet, şi să ne putem lămuri cam cât de pregătit a fost Occidentul pentru invazia cerşetorilor români, unul dintre cei arestaţi la acel moment, Viorel Dinu, un tânăr fără picioare care se deplasa cu ajutorul unui skateboard, a fost pus sub acuzare în baza unei legi vechi de 173 de ani. O lege care interzice cântatul în public la un instrument zgomotos, cu scopul de a obţine bani.

Să-i cunoaştem pe cerşetorii urbani

Iconiţele îşi pot găsi un loc şi-n maşinile cu motor de cinci litri FOTO: ADEVĂRUL

1. Recitatorul/cântăreţul. „Dacă aveţi amabilitatea sau bunăvoinţa să mă ajutaţi şi pe mine cu un leu, că suntem şapte fraţi acasă, iar mama e bolnavă.“ Apoi începe, după caz, o poezie din Eminescu ori un cântec duios despre durere şi deznădejde. De regulă, în mijloacele de transport în comun, călătorii îşi spun căştile, se afundă mai mult în lecturile lor sau îşi fixează privirile pe geam. Dar recitatorul/cântăreţul are grijă să le amintească tuturor, după ce-şi termină reprezentaţia, motivul pentru care se află acolo.

2. Invalidul/bolnavul. Fie că e într-adevăr bolnav, fie că infirmitatea pe care o afişează este doar o păcăleală, invalidul îşi exploatează cât poate defectul său: îl scrie pe o pancartă, îl repetă obsesiv, îl lasă la vedere pentru ca imaginea să şocheze trecătorii.

3. Omul cu iconiţe. În mijloacele de transport în comun ori în intersecţii, persoane îmbrăcate îngrijit oferă un cartonaş pictat. Instinctual, oamenii întind mâna, crezând că-i cine-ştie-ce pliant. Abia apoi observă un mesaj scurt, însoţit de „preţul“ icoanei.

4. Ştergătorul de parbrize. Fără să-i prevină pe şoferi, se năpustesc asupra parbrizului maşinii staţionate la semafor cu un PET care conţine un lichid necunoscut. În câteva secunde, spală parbrizul maşinii, indiferent de reacţia şoferilor. În folclorul urban, se crede chiar că în respectivele bidoane ar fi amestecate detergent ieftin şi urină.

5. Femeia cu bebeluş. Este binecunoscut că dramele copiilor şi mămicilor neajutorate vor sensibiliza mereu trecătorii, iar o parte dintre oamenii care-ntind mâna nu ies pe stradă fără copii. „N-are ce să mănânce“, explică aceştia arătând spre copii.

6. Bătrânii de la biserică. Duminică dimineaţa, pe scările celor mai multe biserici, stă înţepenită o persoană. Dacă oamenii vin în Casa Domnului ca să fie mai buni, e clar că vor începe tocmai de la ieşirea din biserică.

7. Fata care vinde flori. Vara se plimbă printre mesele teraselor, iar când dă frigul merge în baruri cu un braţ de flori. Ţinteşte grupurile în care există femei şi se adresează bărbaţilor de la aceeaşi masă. Oamenii o mai întreabă de sănătate, o mai roagă să spună o poezie, mai negociază preţul şi, în cinci minute după ce pleacă, o uită.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările