Dacă urăşti pe cineva, lasă-l în viaţă.

Există zei care-i părăsesc pe oameni - sunt cei care-i cunosc.

Fiindcă există proşti, deştepţii arată bine.

Micul tunel al furnicii surpă marele zăgaz.

Odihneşte-te după masă, chiar dacă ţi-au murit părinţii.

În ochii celui ce iubeşte, bubele sunt gropiţe.

Nimic nu e mai scump decât ce primeşti pe gratis.

Şapte proverbe. De ce şapte? Fiindcă e cifra desăvârşirii, aluzia numerologică a perfecţiunii, aşa cum o dovedesc atâtea şi-atâtea lucruri, de la minunile lumii şi zilele săptămânii la culorile curcubeului şi braţele candelabrului. (Amatorii de polemici vor invoca, desigur, cele şapte păcate, cărora li se pot opune cele şapte ceruri unde stau cetele cereşti.) De ce proverbe? Fiindcă prin ele se cimentează forţa, spiritul şi puterea de înţelegere a fiecărei naţiuni. Proverbele sunt sedimente ale gândirii care explică alcătuiri şi comportamente în faţa cărora ne declarăm de multe ori nedumeriţi, contrariaţi sau perplecşi. Ele pendulează între sfătoşenie şi radicalitate, între tâlc şi sentinţă. Irizările lor aforistice vorbesc nu doar despre despre înţelepciunea ca atare, ci mai ales despre felul cum a fost ea preluată, transmisă şi fructificată.

Cele şapte proverbe de la început sunt de extracţie japoneză, aşa cum poate cititorii îşi vor fi dat deja seama. Ele se găsesc, laolaltă cu alte câteva sute de vorbe aparţinând altor popoare, în „Antologia proverbelor ciudate" de Stephen Arnott (Editura Humanitas, 2010). Parcurgerea lor începe prin a contraria, dar sfârşeşte prin a lămuri. Fireşte, mentalul nipon nu poate fi redus la câteva formule, oricât de surprinzătoare sau de savuroase. Numai că fiecare dintre ele se poate expanda la dimensiunile unui tratat. În acelaşi timp, fiecare poate deveni premisa unui studiu antropologic sau caracterologic. Şi totuşi, în ce anume constă ciudăţenia lor? Stephen Arnott, antologatorul, insistă pe ineditul expresiei şi al imaginilor, pe puterea lor de-a surprinde. În ce mă priveşte, partea cu adevărat stranie a acestor proverbe constă în felul cum contrazic, delicat şi deopotrivă ferm, clişeele şi preconcepţiile pe care le punem în joc ori de câte ori vorbim despre Japonia.

Proverbul japonez e un excelent vehicul pentru paradoxuri. Dacă ne uităm la japonezi doar din unghiul Fukushima, Kobe sau Nagasaki, suntem datori să-i socotim miraculoşi, aproape neverosimili. Dacă însă facem abstracţie de situaţia-limită, constatăm că felul lor de-a fi izvorăşte dintr-o autocunoaştere necruţătoare. În spatele naţiei tenace şi demne de astăzi stau resorturi pe care nu prea mai avem timp (şi chef) să le cercetăm. Sentimentul exacerbat al onoarei, cultul muncii frizând uneori fanatismul, cinstea fără pată, solidaritatea care lasă restul lumii mut, încăpăţânarea de-a nu patetiza nici măcar în buza dezastrului - iată lucruri care nu se pot zidi doar din cărămizile educaţiei. Mai e nevoie de ceva. Mai precis, de o privire rece şi lucidă întoarsă spre sine. De un ochi a cărui rază despică fără ezitare. De ceva care - vezi unele proverbe - seamănă binişor cu cinismul şi dezabuzarea, dar care e de fapt victoria asupra propriilor şubrezenii. Japonezii nu vor avea niciodată atâta umor încât să conchidă, aidoma suedezilor evocaţi în volumul lui Arnott, că „o minciună bine spusă devine adevăr". Şi nu-şi vor îngădui să fie fatalişti sau catastrofici. Vor rămâne la fel sub ochii zeilor - modeşti, dar nu umili. Vor trage cu ochiul la tunelul furnicii. Vor cumpăra produse pentru a face un bine şi altora, nu numai lor. Şi nu vor încerca să înşele coada nici măcar când vor simţi că proviziile de apă sunt pe sfârşite.