E genul rar de personalitate care ştie atât de multe că se poate face înţeles şi de către neştiutori. Iată-l răspunzând cu umorul său, prea fin ca să nu fie trădat de erudiţie, celor 12 întrebări adresate doar oamenilor faini.

De ce te temi cel mai tare?

De spitalizarea românească.

Care e prima ta amintire?

Că sunt smuls de maică-mea din pătuţ (aveam doi, trei ani), de groaza tatălui, şi coborât în fugă pe o scară spiralată. Nu reţin dacă m-a scăpat din braţe sau nu şi, deci, n-am să ştiu niciodată dacă de acolo-mi vine bâlbâiala.

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

Pe Tania, soţia mea. Ne ştim din 1972, ne-am căsătorit în 1976 şi suntem în 2013: tot atâţia ani în care nemăsura mea admiră nesmintit echilibrul, armonia, chibzuinţa, discreţia, seninătatea, pe scurt: înţelepciunea ei.

Ce îţi place la înfăţişarea ta?

Din înfăţişarea exterioară, nimic. Din peisajul interior, idealismul părţii angelice, altruismul şi buna dispoziţie cu care-mi administrez excesele.

Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?

Credinţa în bine.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Poate Orson Welles, chit că eu mi l-aş dori pe Al Pacino.

Ce-ţi reproşezi cel mai des?

Nemăsura, coté-ul reactiv, nesiguranţa, logoreea.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Dacă nu medic pediatru, în orice caz duhovnic.

Cum ţi se spunea când erai mic?

Nuţică (bunicii), Bibiloi (unchiul şi mătuşa), Lucică (maică-mea).

Care e cea mai mare realizare a ta?

Fiica noastră, Ana Maria.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Că aş fi un Sainte-Beuve al istoriei literare româneşti (Horia-Roman Patapievici).

Cum ai dori să-şi amintească  posteritatea de tine?

Un vrednic gazetar cultural şi-un pitoresc personaj al vieţii literare.

Dan C. Mihăilescu e critic şi istoric literar, ziarist şi tobă de cultură. Poate fi căutat pe dancmihailescu.ro.

Acest material a fost publicat şi pe blogul personal. http://horiaghibutiu.ro/