Este un scut pe care l-am ridicat, aşa cum fac mulţi dintre românii care se zbat să realizeze o schimbare: fie că este vorba despre activiştii din societatea civilă, fie că este vorba despre antreprenori (cei oneşti, bineînţeles). De această dată, am refuzat să urmăresc scandalurile şi dezbaterile şi am redus la minim zgomotul mediatic.

Cum am ajuns aici?

Povestea-i lungă. Am avut de-a face cu sistemul în ultimii 20 de ani, de la primii ani în presă, ca jurnalist în domeniul economic. Apoi, am văzut sitemul din alt unghi, când am lucrat în diverse corporaţii. Mi s-au dezvăluit alte feţe ale sistemului la Ministerul Justiţiei şi, de câţiva ani, ca unul dintre cei care pun umărul la a schimba ceva în educaţia din România.

De-a lungul activităţii mele profesionale, am avut foarte multe de învăţat şi, la rândul meu, am lucrat cu foarte mulţi oameni. Meseria de jurnalist, făcută cu pasiune şi responsabilitate, are mult de-a face cu educaţia publicului şi poţi avea un impact extraordinar. M-am bucurat de această experienţă inegalabilă în perioada 1996-2001, în perioada tranziţiei, când presa chiar avea un cuvânt de spus. M-am aflat printre jurnaliştii norocoşi, care au avut parte de avânt şi chiar de exuberanţă.

Caracatiţa

Prima mea şi singura mea întâlnire "pe faţă" cu reţeaua din spatele sistemului a fost tare demult, prin anul 2000. Am scris atunci un articol de investigaţie despre afacerile necurate ale lui Ovidiu Sorin Vântu (mai nou, "blogger" de după gratii), când încă nu izbucnise scandalul FNI. Lucram la vechiul ziar Adevărul, pe vremea când nu exista încă presa on-line. A fost prima oară când am văzut că un articol este ţinut în sertar o săptămână şi, după dezbateri aprinse între cei din conducerea celui mai puternic ziar din România, la acea dată, a fost publicat pe prima pagină. Meritul este al domnului Cristian Tudor Popescu, care nu a cedat presiunilor celorlalţi. A fost, pentru mine, o dovadă că independenţa presei încă exista şi că sistemul nu era atotputernic!

La scurt timp după apariţia articolului, un „om de bine” din reţeaua din spatele sistemului m-a invitat la o cafea, a încercat să afle dacă ancheta va continua, dacă e vorba de-o campanie şi apoi mi-a spus cam aşa: “nu fi proastă, tu scrii şi altcineva va încasa bani frumoşi din chestia asta!“.  A fost un imens sentiment de scârbă să simt aşa de aproape tentaculele acelei caracatiţe murdare, lipicioase şi reci. Dar eu nu eram cineva de care sistemul să se teamă, eram doar un mic pion, aşa că după ce m-au verificat, m-au lăsat în pace şi şi-au văzut de-ale lor.

Griparea sistemului

Au trecut vreo 15 ani de-atunci şi, între timp, am fost martora gripării sistemului, un fel de prăbuşire din interior. Luptele interne, lipsa de leadership, viziune şi unitate au ajuns să afecteze nu doar sistemul, ci chiar şi caracatiţa din spatele lui. Am văzut la justiţie şi acum văd şi în educaţie că în sistem chiar există acea mână de oameni implicaţi, activi, deştepţi, capabili să genereze o schimbare de mentalitate, dacă ar exista voinţă politică. 10-20% dintre funcţionari sunt aceia care, dacă li s-ar da şansa, ar putea să vină cu idei şi planuri prin care să facem cu toţii un salt la un alt nivel. Există, iată, un salt concret în justiţie, în materie de anti-corupţie, care ne arată că se poate.

Monica Macovei a avut un rol în această privinţă, pentru că a fost cea care a zgâlţâit sistemul. Aceşti oameni sunt priviţi, de obicei, ca “nebuni” şi asta spun oamenii din sistem şi despre Macovei. Pentru mine, este o calitate! Adevărat, a fost nevoie şi de alţi oameni care să vină pe urmă la putere şi să creeze procesele care să susţină schimbarea şi, mai ales, să-i protejeze pe cei care au aplicat legea în mod intransigent. Doar Monica singură nu ar fi reuşit. Dar a făcut pârtie pentru cei care au urmat: de la Cătălin Predoiu, un ministru cu care am lucrat şi despre care pot spune că a îndeplinit un mandat greu cu integritate şi profesionalism, la procurorii şi magistraţii care şi-au făcut treaba pe teren.

Ce aleg

În ajun de alegeri, ceva m-a împins să scriu acest articol; poate sunt mulţi neinformaţi sau nehotărâţi care au nevoie de un imbold să meargă să voteze. Mă aflu printre acei “nebuni” care s-au implicat în Campania lui Nicuşor Dan pentru Bucureşti. Acum, în primul tur, aleg să dau votul meu Monicăi Macovei. Pentru că România are nevoie acum de mai mult decât un bun manager. Are nevoie de cineva care să ne demonstreze că putem trăi în această ţară cu demnitate, respectând anumite valori! Că putem trăi privindu-ne în oglindă fără să ne plecăm ochii. Având de-a face cu sute de tineri şi de profesori, am nevoie de astfel de ancore pentru a sta în faţa lor. Nu o cunosc personal pe Monica Macovei, dar mă bucur că, pentru prima oară în alegerile prezidenţiale, am prilejul să dau un vot pozitiv. Este ca o declaraţie personală, care nu depinde de rezultat.

De ce scriu

Închei cu dosarul “Preşedintele” din Dilema veche, singurul care a trecut de scutul meu de protecţie şi care mi-a dat prilejul să parcurg în viteză câte ceva despre candidaţi. Câţiva elevi de liceu au fost întrebaţi ce-ar face ce ar schimba în mod fundamental, dacă ar deveni preşedinţii României. Mi-a plăcut răspunsul Georgianei Huţanu, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Gheorghe Vrînceanu“, Bacău:

Dacă aş fi preşedinte le-aş da românilor motive să rămînă în România. Le-aş da copiilor motive să se bucure, le-aş da tinerilor şansa să se regăsească pe ei înşişi, le-aş da bătrînilor motive să rămînă tineri. Aş face din politică o maşinărie care să funcţioneze logic şi corect. Aş vrea să-i pot învăţa pe oameni să respecte şi să iubească.”

Dacă vă regăsiţi în această poveste, vă rog să daţi mai departe! Sigur mai sunt şi alţi amorţiţi care au nevoie şi ar fi bine să se trezească. Pentru ca votul virtual să se transforme în vot real.