De fiecare dată când o instanţă îi dădea cu rigla peste degeţele, preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, spunea, cu o cumpătare desăvârşită: ”Să aşteptăm motivarea deciziei”. S-a întâmplat de atâtea ori, mai cu seamă în acest an, în epopeea cazului Şova, încât puteam crede că pur şi simplu ăsta e stilul omului: aşteaptă motivarea unei decizii înainte de a hotărî calea de urmat. Se pare însă că nu era stilul, ci tactica omului.

Pentru că într-o situaţie care reclama cel puţin aceeaşi cumpătare, domnul Tăriceanu n-a mai aşteptat motivarea sentinţei. Aparent copleşit de emoţia stârnită de cazul Rarinca - femeia care a făcut şase luni de arest pentru ca în final să fie achitată pentru acuzaţia de şantaj – preşedintele Senatului i-a trimis o scrisoare lui Klaus Iohannis în care îi cere demisia sau demiterea preşedintei Înaltei Curţi, Livia Stanciu, şi a şefei DNA, Codruţa Kovesi.

Pe prima – pentru că a denunţat şantajul la care era supusă, pe cea de-a doua – deoarece conduce Parchetul care a anchetat cazul. În scrisoare, Tăriceanu distribuie cu generozitate sentinţe penale (denunţ calomnios, abuz) şi, ca bonus, îi cere preşedintelui să se alăture alianţei din parlament care, cu mentalitate de infractor şi nu de legiuitor, duce o luptă susţinută pentru mutilarea legislaţiei penale.

Semnificaţia scrisorii stă chiar în finalul ei: ”Domnule Preşedinte, ne permitem să considerăm publică această scrisoare”. Înţelegem de aici că domnul Tăriceanu nu a vrut atât să-i scrie preşedintelui, cât mai degrabă a vrut să se ştie că i-a scris preşedintelui. Şi, prin asta, a intrat într-un joc politic destul de rudimentar, pentru că e prea străvezie intenţia de a forţa o reacţie: fie Iohannis i se alătură, şi Tăriceanu marchează un important punct politic, fie îl refuză, cu riscul ca preşedintele să pară insensibil faţă de emoţia stârnită de cazul Rarinca. Nu ştiu ce reacţie va avea preşedintele, dar în mod cert de data asta aş saluta una dintre faimoasele sale tăceri.

Şi totuşi, cazul Rarinca este stânjenitor pe baza informaţiilor disponibile în acest moment. Şefa Înaltei Curţi denunţă un şantaj, făptaşa este arestată şi condamnată în primă instanţă la trei ani cu suspendare, dar achitată în final. Însă în egală măsură cazul este şi incomplet. Fără motivarea ultimei sentinţe, care încă nu e redactată, nimeni - nici măcar Inspecţia Judiciară a CSM – nu poate stabili cine a greşit, dacă a greşit. Pentru că un lucru trebuie precizat: nu orice achitare se bazează pe o eroare judiciară. În timpul judecăţii, chiar şi după sentinţa pe fond, pot apărea probe noi, care să răstoarne atât probatoriul procurorilor, cât şi prima sentinţă. Sau judecătorii din apel pot reinterpreta faptele şi circumstanţele în alt fel decât magistraţii care i-au precedat.

Or aici faptele apar destul de clare. Mariana Rarinca, fosta contabilă a răposatului soţ al Liviei Stanciu, reclama o datorie rămasă de la fostul său angajator. În loc să apeleze la instanţă, Mariana Rarinca o asalta cu SMS-uri pe Livia Stanciu şi îi spunea că dacă nu-i restituie datoria, iese pe televiziuni şi face scandal. Altminteri, ingenioasă femeia: în paralel cu aceste mesaje, de pe un alt telefon, cu număr necunoscut, trimitea SMS-uri în care pretindea că e jurnalist şi îi solicita Liviei Stanciu un interviu în legătură cu nişte acuzaţii.

Nu ştiu cine altcineva, în locul Liviei Stanciu, nu ar fi simţit în asta un şantaj. Codul Penal defineşte şantajul ca fiind ”ameninţarea cu darea în vileag a unor fapte reale sau imaginare”. Deci dacă Livia Stanciu chiar îi datora acei bani, Mariana Rarinca avea calea Justiţiei de a-i recupera şi nicidecum această modalitate inedită. Temeiul achitării, care poate fi găsit numai în motivare, reprezintă aşadar cheia de boltă pentru înţelegerea deplină a acestui caz.

Prin urmare, domnul Tăriceanu trebuia să mai aibă răbdare înainte să ceară decapitări şi să împartă sentinţe - dar ar fi ratat, de bună seamă, emoţia momentului şi contextul politic. Ce s-ar fi făcut dacă avea răbdare şi sentinţa de achitare se va fi dovedit încă şi mai scandaloasă decât par acum arestarea şi condamnarea?

În faţa evidenţei că preşedintele Iohannis nu are nicio pârghie pentru a le demite pe cele două, premierul Ponta a vrut să-l ajute pe bătrânel să treacă strada, dar în fapt l-a tras şi mai adânc în hazna: "E un gest politic, este o bătălie pe care liberalii reprezentaţi de Tăriceanu o poartă în mod elegant”, a explicat premierul trimiterea scrisorii. Hopa! Adică preşedintele Senatului duce o bătălie politică cu şefa Înaltei Curţi şi cu şefa DNA? E interesant de ştiut, nu? Dacă gestul pripit al domnului Tăriceanu i-a devoalat antipatiile pe care le are în Justiţie, remarca domnului Ponta l-a demascat de-a binelea.